Am lăsat totul pentru ea: Povestea unei alegeri care m-a urmărit toată viața

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat într-o seară, trântind ușa bucătăriei. Maria s-a întors spre mine cu ochii ei mari, umezi, ținându-l pe Vlad în brațe. Avea doar doi ani și jumătate, iar eu simțeam că mă sufoc în apartamentul nostru mic din cartierul Militari.

— Ce nu mai poți? Să fii tată? Să fii soț? Ce vrei să spui? a întrebat ea, vocea tremurându-i.

Nu știam să-i răspund. M-am căsătorit cu Maria la 21 de ani, după ce am terminat liceul și am început să lucrez la un service auto. Era o fată bună, liniștită, cu părul castaniu și zâmbet cald. Ne-am cunoscut la o petrecere de cartier și, după câteva luni, am decis că e timpul să ne așezăm la casa noastră. Părinții mei au fost încântați – „Ești bărbat acum, Radu!”, mi-a spus tata, bătându-mă pe umăr.

La început, totul părea simplu. Ne mutasem într-o garsonieră primită de la bunica Mariei și ne-am bucurat de fiecare lucru mărunt: prima masă împreună, primele certuri despre cine spală vasele, primele nopți nedormite când Vlad plângea. Dar pe măsură ce timpul trecea, simțeam că mă sting încet. Prietenii mei încă ieșeau la bere, mergeau la munte sau la mare fără griji. Eu veneam acasă obosit, cu mâinile murdare de ulei și cu gândul la facturile care se adunau.

Într-o zi, la service a venit Irina. Avea un Golf roșu și un zâmbet care m-a făcut să uit cum mă cheamă. Era îmbrăcată simplu, dar avea ceva aparte – o siguranță de sine care m-a atras instantaneu.

— Bună! Am o problemă cu mașina… cred că e ceva la ambreiaj, mi-a spus ea privindu-mă direct în ochi.

Am simțit cum îmi ard obrajii. Am reparat mașina ei în două ore, dar ea a rămas acolo tot timpul, povestindu-mi despre jobul ei de PR, despre călătorii și despre cât de mult urăște rutina. Când a plecat, mi-a lăsat un bilet: „Dacă ai chef să ieși din rutină, sună-mă.”

Am sunat-o după două zile. Prima noastră întâlnire a fost ca un vis: am râs, am băut vin pe malul Dâmboviței și am vorbit despre orice altceva decât despre familie sau responsabilități. Cu Irina mă simțeam viu. Ea nu mă judeca pentru visele mele neîmplinite sau pentru frustrările mele. M-a făcut să cred că merit mai mult decât viața pe care o duceam.

A urmat o perioadă în care trăiam între două lumi: acasă eram tatăl lui Vlad și soțul Mariei, iar cu Irina eram Radu cel liber, cel dorit, cel care putea orice. Minciunile au început să se adune ca norii înainte de furtună. Maria simțea că ceva nu e în regulă.

— De ce vii mereu târziu? De ce nu te mai joci cu Vlad? De ce nu mai râzi cu mine? m-a întrebat într-o seară.

N-am știut ce să-i spun. M-am uitat la ea și am văzut doar oboseală și tristețe. Am plecat fără să spun nimic.

Într-o zi, Irina mi-a spus direct:

— Radu, nu vreau să fiu amanta nimănui. Ori vii cu mine, ori rămâi acolo. Eu nu mai pot aștepta.

Am stat treaz toată noaptea. M-am gândit la Vlad, la ochii lui albaștri ca ai Mariei, la felul în care mă striga „tati” când veneam acasă. Dar gândul la Irina era mai puternic decât orice remușcare.

A doua zi dimineață i-am spus Mariei că plec. A plâns în hohote și m-a implorat să nu o las singură cu Vlad.

— Cum poți să faci asta copilului tău? Cum poți să-l abandonezi? a strigat ea.

N-am avut curaj să-i răspund. Am plecat cu un rucsac și cu inima frântă.

Viața cu Irina a fost intensă la început: excursii spontane la Brașov, seri lungi în Centrul Vechi, planuri mărețe despre viitor. Dar după câteva luni, am început să simt golul lăsat în urmă. Irina era mereu ocupată cu evenimentele ei mondene; eu mă simțeam tot mai străin în lumea ei plină de oameni importanți și discuții superficiale.

Încercam să-l sun pe Vlad din când în când, dar Maria nu-mi răspundea mereu. Când îl vedeam, copilul era distant; nu mai alerga spre mine ca înainte.

— Tati, tu mai vii acasă? m-a întrebat într-o zi, privindu-mă serios.

M-am blocat. Nu știam ce să-i spun unui copil de patru ani despre alegerile proaste ale adulților.

Anii au trecut. Relația cu Irina s-a stins încet; ne-am despărțit fără scandal, fiecare mergând pe drumul lui. Am încercat să refac legătura cu Vlad, dar era deja adolescent și nu mai avea nevoie de mine decât ca pe un străin care îi trimite bani din când în când.

Maria s-a recăsătorit; Vlad îi spune „tati” noului ei soț. Eu am rămas singur într-o garsonieră din Drumul Taberei, privind poze vechi și întrebându-mă unde am greșit atât de tare.

Uneori mă gândesc dacă dragostea e doar o scuză pentru egoism sau dacă oamenii ca mine nu merită niciodată iertare. Dacă aș putea da timpul înapoi… oare aș face altfel?

Poate că fiecare alegere lasă urme adânci – dar cine suntem noi fără greșelile noastre? Voi ce ați fi făcut în locul meu?