Am lăsat-o pe mama la azil. Oare o să mă iert vreodată?

— Nu mă lăsa aici, te rog, Vlad! Nu mă lăsa…

Vocea mamei răsuna în mintea mea de parcă ar fi fost ieri, deși au trecut deja trei luni de atunci. Stăteam pe holul rece al azilului din cartierul Militari, cu mâinile transpirate și inima bătându-mi nebunește. Mama se agăța de mâneca gecii mele, iar ochii ei, altădată vioi, erau acum plini de teamă și neputință. Mirosea a dezinfectant și a ceai ieftin. O asistentă tânără, cu un zâmbet forțat, încerca să o liniștească.

— Doamna Maria, haideți, vă arăt camera dumneavoastră. E cald aici, avem televizor și vă aducem mâncare la pat.

Mama nu voia să audă. Mă privea ca și cum aș fi fost un străin care îi făcea rău. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am vrut să-i spun că nu am de ales, că nu mai pot singur, că serviciul mă stoarce de puteri și că nu mai am bani nici pentru medicamentele ei. Dar nu am putut. Am tăcut și am lăsat-o să plângă.

Când am ieșit pe poarta azilului, mi-am șters lacrimile cu dosul palmei și am încercat să respir adânc. Dar aerul era greu, ca și cum toată vina lumii s-ar fi așezat pe umerii mei.

Acasă, apartamentul era gol și tăcut. M-am prăbușit pe canapea și am privit în gol. Pe masă era cana ei preferată, cu flori albastre. Am ridicat-o și am simțit un nod în gât. „Ce fel de fiu sunt eu?”

Sora mea, Ioana, m-a sunat în acea seară.

— Vlad, ai făcut ce trebuia. Nu mai puteai singur. Știi bine că eu sunt la Cluj cu copiii…

— Dar ea nu înțelege! Crede că am abandonat-o…

— O să-i treacă. O să se obișnuiască. Și noi trebuie să trăim, Vlad…

Dar nu era atât de simplu. În fiecare zi mă trezeam cu gândul la ea: dacă îi e frig? Dacă nu mănâncă? Dacă asistentele nu au răbdare cu ea? Mergeam la azil o dată pe săptămână, dar mama mă privea mereu cu aceeași tristețe.

— De ce m-ai adus aici? Ce-am făcut să merit asta?

Nu aveam răspunsuri. Îi aduceam prăjituri și flori, încercam să-i povestesc despre serviciu, despre Ioana și nepoți, dar ea nu mai era aceeași. Se stingea încet, ca o lumânare uitată într-un colț.

Într-o duminică, când am ajuns la azil, am găsit-o pe mama stând la fereastră, privind copacii goi din curte.

— Vlad, știi ce mi-e cel mai dor? Să aud gălăgia din casă… Să te aud râzând cu Ioana… Să simt mirosul de ciorbă…

Am simțit cum mă sufoc. Mi-am mușcat buza ca să nu plâng.

— O să vin mai des, promit.

— Nu-i nevoie… Tu ai viața ta acum.

Cuvintele ei au fost ca o lovitură. Am plecat acasă și am început să mă cert cu mine însumi: „Poate puteam găsi o soluție… Poate puteam angaja o femeie la curățenie… Poate puteam lucra de acasă…” Dar salariul meu abia ajunge pentru chirie și facturi. Șeful abia mă mai suportă după atâtea cereri de concediu medical pentru mama.

Într-o seară, la serviciu, colegul meu Mihai m-a tras deoparte:

— Vlad, nu te mai recunosc. Ești mereu absent cu mintea…

— Am probleme acasă…

— Toți avem probleme! Dar dacă te pierzi pe tine, nu mai ajuți pe nimeni.

M-am uitat la el și am simțit că are dreptate. Dar cum să nu mă pierd când simt că mi-am trădat mama?

Într-o zi, la azil era agitație mare: o bătrână căzuse pe scări și asistentele alergau dintr-o parte în alta. Am văzut cum sistemul e suprasolicitat: prea puțin personal, prea mulți bătrâni singuri. Am stat de vorbă cu doamna Viorica, o femeie blândă care își vizita soțul paralizat.

— Știți ce e cel mai greu? Că nimeni nu vorbește despre asta… Toți cred că ești un monstru dacă îți duci părintele la azil. Dar uneori nu ai de ales.

Am dat din cap și am simțit pentru prima dată că nu sunt singur.

Seara aceea am petrecut-o scriind un mesaj lung către Ioana:

„Poate că societatea ne judecă prea aspru… Poate că noi ne judecăm prea aspru. Dar dacă nu mai poți fizic și psihic? Dacă sistemul nu te ajută? Ce faci când nu mai ai resurse?”

Ioana mi-a răspuns simplu: „Faci ce poți. Și iubești cât poți.”

De atunci încerc să fiu prezent pentru mama cât pot: îi aduc mici bucurii, îi citesc scrisori de la nepoți, îi spun povești din copilărie. Dar rana rămâne acolo.

Uneori mă întreb: oare o să mă iert vreodată? Sau o să port vina asta toată viața? Voi ce ați fi făcut în locul meu?