„Am intrat peste nora mea la ora 10:00 dimineața și am găsit-o dormind, copiii singuri în sufragerie. Apoi îi spune fiului meu că e epuizată. Oare chiar e așa greu să fii mamă?”

Mă uitam la ceasul de pe perete, era deja 9:45 dimineața. Mă frământam de câteva zile, ascultându-l pe fiul meu, Radu, cum se plângea la telefon că acasă nu e niciodată liniște, că nora mea, Irina, nu mai gătește ca înainte, că mereu e obosită și că băieții, Vlad și Darius, sunt tot timpul agitați. „Mamă, nu știu ce să fac, parcă nu mai am familie, parcă suntem fiecare pe drumul lui”, îmi spusese cu o seară înainte. Am decis să merg la ei, fără să anunț, să văd cu ochii mei ce se întâmplă.

Am ajuns la blocul lor la ora 10 fix. Am urcat scările încet, cu inima bătându-mi tare. Am bătut la ușă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am apăsat clanța, ușa era descuiată. Am intrat încet, cu grijă, să nu sperii copiii. În sufragerie, Vlad și Darius se jucau cu niște cuburi, râdeau și se certau pe o mașinuță roșie. M-au văzut și au sărit pe mine, strigând: „Buni, buni, ai venit!”

M-am uitat în jur. Jucării peste tot, farfurii nespălate pe masă, haine aruncate pe canapea. Am simțit un nod în gât. „Unde e mami?”, am întrebat. Vlad, cel mare, mi-a spus: „Mami doarme. Ne-a zis să nu facem gălăgie.”

Am mers încet spre dormitor. Ușa era întredeschisă. Irina dormea, cu fața întoarsă spre perete, părul ciufulit, pijamaua mototolită. Am stat câteva secunde în prag, neștiind dacă să o trezesc sau nu. În cele din urmă, am bătut ușor în ușă. S-a ridicat speriată, cu ochii umflați de somn. „Ce s-a întâmplat? Copiii sunt bine?”, a întrebat, panicată.

„Sunt bine, Irina. Am venit să văd cum sunteți. E deja 10 și ceva, copiii sunt singuri în sufragerie, tu dormi…”, am spus, încercând să-mi ascund reproșul din voce. S-a ridicat încet, și-a tras un hanorac peste pijama și a venit după mine în bucătărie. A început să strângă de pe masă, fără să spună nimic. Am simțit tensiunea dintre noi, ca un fir subțire care stă să se rupă.

„Irina, nu vreau să te judec, dar Radu mi-a spus că ești mereu obosită, că nu mai ai timp de nimic. Dar copiii nu sunt chiar așa mici, nu poți să te organizezi mai bine?”, am întrebat, încercând să fiu blândă, dar știind că tonul meu trăda nemulțumirea.

Irina s-a oprit din strâns, s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi. „Nu știți cum e, mamă. Noaptea, Darius se trezește de trei ori, plânge, are coșmaruri. Vlad vrea să doarmă cu mine, că îi e frică de întuneric. Radu vine târziu, e obosit, nu mă ajută deloc. Dimineața, dacă apuc să dorm o oră în plus, simt că pot să respir. Nu mai am timp de mine, nu mai știu cine sunt. Mă simt ca o umbră.”

Am rămas fără cuvinte. Nu mă așteptam la o asemenea descărcare. Am încercat să schimb subiectul, să o liniștesc. „Hai, lasă, toate mamele trec prin asta. Și eu am crescut doi copii, și am avut serviciu, și tot am făcut față. Poate trebuie să fii mai organizată, să nu lași copiii să-ți controleze programul.”

Irina a oftat adânc. „Nu e așa simplu, mamă. Nu mai e ca pe vremea dumneavoastră. Acum copiii nu mai stau cuminți, nu mai ai voie să-i lași singuri nici cinci minute, că imediat se întâmplă ceva. Nu pot să-i pun la televizor toată ziua, nu vreau să-i cresc așa. Dar nici nu mai pot. Mă simt vinovată că nu sunt mama perfectă, că nu am casa lună, că nu gătesc mâncare caldă în fiecare zi. Dar nu mai pot.”

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Am privit-o pe Irina, tânără, dar cu cearcăne adânci, cu mâinile tremurânde. Mi-am amintit de mine, acum treizeci de ani, când mă trezeam la cinci dimineața să fac pachet pentru Radu și să-l duc la grădiniță, apoi la serviciu, apoi acasă, unde mă aștepta o casă la fel de dezordonată și un soț la fel de absent. Dar parcă nu mă plângeam atât. Sau poate nu aveam cui.

Am încercat să o îmbrățișez, dar s-a tras ușor înapoi. „Nu vreau să vă supăr, dar nu am nevoie de judecată. Am nevoie de ajutor. Poate, dacă ați putea veni din când în când să stați cu copiii, să pot și eu să dorm sau să ies din casă o oră… Poate așa aș putea să fiu mai bună pentru ei.”

Am simțit o rușine care m-a ars pe dinăuntru. Eu venisem să o prind pe picior greșit, să-i arăt fiului meu că are dreptate să fie nemulțumit. Dar nu văzusem decât o femeie epuizată, singură, prinsă între așteptările tuturor și nevoile ei, pe care nu și le mai amintea. Am stat cu copiii în ziua aceea, am încercat să-i fac o supă, să-i pun hainele la spălat. Seara, când a venit Radu, a fost surprins să mă vadă. Irina era mai liniștită, copiii veseli. Dar tensiunea plutea în aer.

„Mamă, nu trebuia să vii, Irina se descurcă”, a spus Radu, încercând să pară relaxat. Irina a zâmbit forțat. „Ba da, a ajutat mult. Poate ar trebui să vorbim mai des despre ce avem nevoie, nu doar să ne plângem sau să ne certăm.”

Am plecat acasă cu sufletul greu. Mă tot gândeam: oare câte femei ca Irina sunt în România, singure, epuizate, judecate de soacre, de soți, de vecini? Oare nu ar trebui să fim mai blânzi, să întindem o mână de ajutor înainte să aruncăm cuvinte grele?

Poate că nu e atât de simplu să fii mamă în ziua de azi. Poate că fiecare generație are luptele ei. Dar oare când vom învăța să ne ascultăm cu adevărat unii pe alții, fără să judecăm? Voi ce credeți, chiar e atât de greu să fii mamă sau doar ne-am pierdut răbdarea și empatia?