Am înțeles prea târziu: Soțul meu, nopțile și weekendurile lui fără mine

— Unde pleci iar, Sorin? întreb, încercând să-mi ascund tremurul vocii în timp ce el își caută cheile pe hol.
— La Costel, la meci. Ți-am spus, nu? răspunde el, fără să mă privească, cu aceeași voce absentă pe care am ajuns s-o cunosc prea bine în ultimii ani.

Mă uit la el cum își pune geaca, cum evită să mă privească, și simt cum ceva în mine se rupe. Îmi amintesc de vremurile când nu ieșea din casă fără să mă sărute pe frunte, când mă întreba dacă vreau să merg cu el, când râdeam împreună la glumele proaste de la televizor. Acum, fiecare weekend e al lui, fiecare seară de vineri sau sâmbătă e o altă scuză, un alt prieten, o altă poveste pe care nu mai am puterea s-o verific.

— Să nu mă aștepți, poate stau mai mult, adaugă el, și ușa se închide cu un sunet sec, ca o sentință.

Rămân singură în sufragerie, cu televizorul pornit pe mut, cu lumina slabă a veiozei și cu gândurile mele care nu-mi dau pace. Copiii sunt mari acum, fiecare cu viața lui. Irina e la Cluj, la facultate, iar Vlad lucrează în București și vine acasă doar de sărbători. Casa e prea mare și prea goală, iar eu mă simt ca o umbră care bântuie printre amintiri.

Nu știu când am început să mă mint. Poate atunci când am găsit pentru prima dată mesajele acelea ciudate pe telefonul lui, de la „o colegă” care îi scria la miezul nopții. Poate când a început să doarmă pe canapea, motivând că sforăitul meu nu-l lasă să se odihnească. Sau poate când am început să-i găsesc scuze în fața prietenilor, să spun că e stresat la muncă, că are nevoie de timp pentru el, că așa sunt bărbații.

— Mama, tu chiar nu vezi că tata te minte? m-a întrebat Irina într-o zi, cu ochii plini de compasiune și revoltă.
— Nu vorbi așa despre tatăl tău, i-am răspuns, deși în sufletul meu știam că are dreptate.

Am trăit ani de zile cu frica de a nu rămâne singură, cu speranța că lucrurile se vor schimba, că va veni o zi când Sorin va realiza ce are acasă. Dar acea zi nu a venit niciodată. În schimb, au venit serile lungi, în care îmi făceam ceai și citeam aceleași pagini la nesfârșit, fără să rețin nimic. Au venit weekendurile în care mă prefăceam ocupată, ca să nu simt golul din jurul meu.

Într-o seară, după ce a plecat din nou „la meci”, am deschis laptopul și am început să scriu. Am scris tot ce simțeam, tot ce nu puteam spune nimănui. Am plâns, am șters, am rescris. Am realizat că nu mai știu cine sunt fără el, că mi-am pierdut identitatea undeva între mesele pregătite, hainele spălate și grijile pentru copii.

— Nu mai pot, Sorin, i-am spus într-o dimineață, când a venit acasă mirosind a parfum străin. Nu mai pot să mă prefac că totul e bine.

M-a privit pentru prima dată după mult timp. În ochii lui am văzut oboseală, vinovăție, dar și o răceală pe care nu o recunoscusem niciodată înainte.
— Ce vrei să fac? a întrebat, ridicând din umeri.
— Să fii sincer. Să-mi spui dacă mai are rost să luptăm.

A tăcut. Tăcerea lui a spus totul. În ziua aceea am înțeles că nu mai suntem o familie, ci doar doi străini care împart aceeași casă. Am simțit cum o greutate imensă mi se ia de pe umeri, dar în același timp, o frică teribilă de necunoscut m-a cuprins.

Am început să ies mai des din casă. M-am înscris la un curs de pictură, am mers la teatru cu vecina mea, Mariana, am început să citesc din nou, de data asta cu adevărat. Am redescoperit bucuria de a fi eu însămi, de a râde fără să mă gândesc dacă deranjez pe cineva. Copiii m-au susținut, deși la început au fost îngrijorați.

— Mama, ești bine? mă întreba Vlad la telefon.
— Sunt, dragul meu. Pentru prima dată după mult timp, chiar sunt.

Sorin a continuat să plece, să vină, să trăiască în lumea lui. Nu l-am mai întrebat unde merge, nu l-am mai așteptat. Am început să-mi fac planuri fără el, să mă gândesc la vacanțe, la prieteni, la lucruri pe care le-am amânat mereu „pentru când va fi timp”.

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu o fostă colegă de liceu, Camelia. Am stat la o cafea și am povestit ore întregi. Mi-a spus că și ea a trecut printr-un divorț, că la început i-a fost greu, dar că acum se simte mai liberă ca niciodată.

— Nu ești singură, Ana. Sunt multe femei ca tine. Nu trebuie să-ți fie rușine că vrei să fii fericită.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să vorbesc mai deschis cu prietenele mele, să ascult poveștile lor, să înțeleg că nu sunt singura care a trecut prin trădare, prin singurătate, prin frica de a o lua de la capăt la o vârstă la care societatea te vrea „bătrână și liniștită”.

Au trecut luni de atunci. Încă mai am momente în care mă trezesc noaptea și mă întreb unde am greșit, dacă aș fi putut face ceva diferit. Dar apoi mă uit în oglindă și văd o femeie care a avut curajul să se ridice, să nu mai accepte minciuna, să-și recupereze viața.

Poate că nu voi mai iubi niciodată așa cum l-am iubit pe Sorin. Poate că nu voi mai avea o familie „perfectă”. Dar am învățat să mă iubesc pe mine, să mă respect și să nu mai accept mai puțin decât merit.

Mă întreb uneori: câte dintre noi trăim în tăcere, ascunzând durerea sub preș, de dragul aparențelor? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem pe noi? Voi ce ați face în locul meu?