Am dus-o pe mama la azil – și familia mea nu mă va ierta niciodată

— Nu pot să cred, Sorina! Cum ai putut s-o duci pe mama la azil? Ți-ai pierdut mințile? Vocea lui Lucian, fratele meu, răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la el, cu mâinile strânse în poală, încercând să nu izbucnesc în plâns.

— Nu mai puteam, Luci… Nu mai puteam singură. Tu vii doar duminica, iar eu… eu nu mai dorm de luni de zile. Mama nu mai știe cine sunt, mă strigă noaptea, cade din pat, uită să mănânce… Am făcut tot ce am putut.

— Ai făcut tot ce ai putut? Ai făcut ce ți-a fost ție mai ușor! Ai scăpat de ea, ca să-ți vezi de viața ta! Așa fac toți acum, îi aruncă pe bătrâni la azil și gata!

Cuvintele lui mă loveau ca niște pietre. Îmi venea să țip, să-i spun că nu știe nimic despre nopțile în care mama rătăcea prin casă, despre cum am găsit-o într-o dimineață încercând să iasă afară în papuci, în toiul iernii. Dar nu am spus nimic. Am simțit doar cum mi se strânge inima.

Mama a fost mereu stâlpul nostru. După ce tata a murit, ea a ținut casa, ne-a crescut singură, a muncit la croitorie până i s-au umflat degetele. Când a început să uite lucruri – întâi cheile, apoi numele vecinilor, apoi chiar și pe noi – am crezut că e doar bătrânețe. Dar apoi au venit diagnosticul: demență senilă. Medicul mi-a spus că va fi din ce în ce mai greu. Și așa a fost.

La început am încercat să mă descurc singură. Am renunțat la serviciu ca să fiu cu ea. Prietenii au început să dispară, iar soțul meu, Mihai, mă privea tot mai des cu ochii goi. „Nu putem trăi așa la nesfârșit”, mi-a spus într-o seară. „Sorina, te pierzi și tu.”

Am plâns atunci până dimineața. Dar nu puteam să o las pe mama singură nici măcar o oră. Odată am ieșit până la farmacie și am găsit-o încercând să gătească mâncare cu hârtie igienică în loc de făină. Atunci am înțeles că nu mai pot.

Am căutat aziluri luni de zile. Cele mai multe erau reci, impersonale, cu miros de clor și fețe triste. Dar am găsit unul mic, la marginea orașului, unde infirmierele vorbeau blând și pereții erau vopsiți în culori calde. Am dus-o acolo într-o dimineață ploioasă de martie. Mama s-a uitat la mine cu ochii mari și goi și m-a întrebat: „Sorina, mergem acasă?”

Am simțit atunci că mi se rupe sufletul.

De atunci, Lucian nu mi-a mai vorbit decât ca să mă certe. Sora mea mai mică, Alina, m-a sunat doar ca să-mi spună că sunt o egoistă. „Eu n-aș fi făcut asta niciodată”, mi-a spus printre suspine. Dar ea locuiește la Cluj, are doi copii mici și vine acasă doar de Crăciun.

În fiecare zi merg la mama. O găsesc stând pe bancă în curte sau privind pe geam. Uneori mă recunoaște și zâmbește slab: „Ce frumoasă ești azi…” Alteori mă întreabă cine sunt și dacă am venit s-o iau acasă.

— Mamă, aici ești bine îngrijită. Eu vin mereu la tine.

— Acasă… vreau acasă…

Mă întorc acasă cu sufletul sfâșiat. Mihai încearcă să mă liniștească: „Ai făcut tot ce ai putut.” Dar nu pot să-l cred. Noaptea visez că mama mă strigă și eu nu pot ajunge la ea.

La Paști am încercat să-i aduc pe toți la azil. Să vadă că nu e un loc rău, că mama e îngrijită. Lucian a venit cu un buchet de flori și a stat cinci minute. Alina a plâns tot timpul.

— Nu pot s-o văd așa… Nu pot…

După ce au plecat, directoarea azilului mi-a spus: „Sunteți printre puținii care vin zilnic. Cei mai mulți uită de bătrânii lor.”

Dar familia mea nu vede asta. Pentru ei sunt fata care și-a abandonat mama.

Uneori mă gândesc dacă n-ar fi fost mai bine s-o las acasă și să angajez o femeie să stea cu ea. Dar banii nu ajungeau nici pentru medicamentele ei scumpe.

În sat lumea vorbește: „Sorina și-a dus mama la azil… Ce rușine!” Merg la magazin și simt privirile grele ale vecinelor.

Într-o zi am găsit-o pe mama privind o fotografie veche cu noi trei copii mici.

— Ce copii frumoși… Unde or fi acum?

Am plâns atunci ca un copil.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că într-o zi copiii mei vor face la fel cu mine. Poate că sacrificiul meu va fi uitat sau judecat aspru.

Dar oare câți dintre noi pot duce singuri povara asta? Câți pot sacrifica totul fără să se piardă pe ei înșiși?

Oare există o alegere corectă când vine vorba de părinții noștri? Sau orice am face, tot vom fi judecați?