Am dus-o pe mama la azil – povara unei decizii imposibile

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! a strigat sora mea, Maria, cu ochii plini de lacrimi și furie. — Cum poți să o lași acolo, printre străini?

Stăteam în holul mic și rece al azilului din marginea orașului, cu mâinile tremurânde pe valiza mamei. Mama, Elena, privea în gol, cu ochii pierduți, de parcă nu ar fi înțeles ce se întâmplă. Dar eu știam că înțelegea. Și știam că mă urăște pentru asta.

Totul a început cu doi ani în urmă, când tata a murit subit de infarct. Mama s-a prăbușit atunci, la propriu și la figurat. A început să uite lucruri simple: unde a pus cheile, dacă a mâncat sau nu, ce zi este. La început am crezut că e doar tristețe, dar medicul de familie mi-a spus clar: demență senilă. De atunci, viața mea s-a transformat într-un carusel de griji, nopți nedormite și frică permanentă.

Am încercat să mă descurc singură. M-am mutat cu mama în apartamentul ei vechi din cartierul Dristor, lăsându-mi în urmă viața din Brașov și jobul la agenția de publicitate. Prietenii mei au dispărut unul câte unul, iar iubitul meu, Vlad, a rezistat doar trei luni înainte să-mi spună că nu mai poate trăi cu o umbră de femeie care nu mai știe nici când e zi sau noapte.

— Irina, nu poți să-ți sacrifici toată viața pentru ea! mi-a spus el într-o seară, înainte să plece definitiv.

Dar ce altceva puteam face? Maria locuia la Cluj, avea trei copii mici și un soț mereu plecat în delegații. Fratele meu, Radu, era stabilit la Londra și venea acasă doar de Crăciun. Toți aveau viețile lor. Eu eram singura care rămăsese.

Lunile au trecut greu. Mama a început să devină agresivă, să mă certe că îi fur banii sau că vreau să o otrăvesc. Într-o noapte am găsit-o încercând să iasă din casă în pijama, pe gerul de ianuarie. Am plâns atunci ore întregi, simțindu-mă neputincioasă și epuizată.

Am cerut ajutorul familiei. Maria mi-a spus că nu poate veni decât peste două luni. Radu mi-a trimis niște bani și un mesaj scurt: „Îmi pare rău, Irina. Faci tot ce poți.” Dar nu era destul.

Când am ajuns la capătul puterilor, am început să caut soluții. Am găsit azilul „Casa Bunicilor”, un loc curat, cu personal amabil și camere luminoase. Am vizitat de trei ori înainte să iau decizia finală. Într-o dimineață geroasă de februarie, am făcut bagajul mamei și am dus-o acolo.

— De ce mă duci aici? m-a întrebat ea cu voce stinsă.
— Pentru că aici vei fi în siguranță, mamă. Eu nu mai pot singură…

Apoi au venit reproșurile. Maria a venit special de la Cluj ca să mă certe:
— Nu ai avut răbdare! Dacă ai fi cerut ajutor mai devreme…
Radu a sunat și el:
— Cum ai putut? Mama ne-a crescut singură după ce tata a plecat! Tu chiar nu ai inimă?

Vecinii au început să mă ocolească pe scară. Doamna Stanciu mi-a spus într-o zi:
— Eu nu mi-aș fi lăsat mama niciodată la azil. Oricât de greu ar fi fost.

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Noaptea mă trezeam plângând, cu imaginea mamei privind pe fereastra azilului. Mergeam zilnic la ea, dar nu mă recunoștea mereu. Uneori mă întreba:
— Tu cine ești?
Alteori mă certa:
— De ce m-ai abandonat?

Într-o zi am găsit-o stând pe bancă în curte, cu o altă bătrână. Vorbeau despre copii care nu mai vin niciodată. Am simțit un gol în stomac și am fugit acasă plângând.

Familia nu m-a iertat nici azi. Maria vorbește cu mine doar când e nevoie să semneze ceva pentru mama. Radu trimite bani și atât. Mă simt singură și vinovată, ca și cum aș fi comis o crimă.

Dar adevărul e că nu mai puteam. Nu mai eram om – eram o umbră care trăia din cafea și pastile pentru insomnie. Am pierdut tot: jobul, iubitul, prietenii și respectul familiei.

Mă întreb mereu: oare chiar sunt o fiică rea? Sau doar o femeie care a cedat sub povara unei responsabilități prea mari? Voi ce ați fi făcut în locul meu?