Am dat totul pentru copiii mei – acum mă simt ca o umbră în viața lor

— Mamă, nu mai putem aștepta. Trebuie să decizi acum, altfel pierdem apartamentul! vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbea pe aragaz. Mă uitam la ea, la ochii ei aprinși, la mâinile care gesticulau nervos, și simțeam cum inima mi se strânge. Pe masa dintre noi, actele de donație stăteau ca o sentință.

— Halina, nu e vorba doar de Ioana, și noi avem nevoie, spuse calm, dar apăsat, Vlad, băiatul meu. — Dacă nu ne ajuți acum, când să o faci? Ai spus mereu că familia e pe primul loc.

Aveam 67 de ani și, pentru prima dată, simțeam că nu mai am nicio putere. Toată viața am muncit ca să le fie lor bine. Am fost educatoare la grădinița din cartierul nostru din Ploiești, am crescut doi copii singură după ce soțul meu, Gheorghe, a murit de tânăr. Am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice vis personal, doar ca să le pot pune ceva pe masă și să nu le lipsească nimic.

Acum, când pensia abia îmi ajungea de medicamente și întreținere, copiii mei aveau nevoie de mai mult. Ioana voia să-și cumpere un apartament mai mare, pentru că urma să aibă al doilea copil. Vlad era în pragul divorțului și nu avea unde să stea. Și toți ochii erau pe mine, pe apartamentul meu cu două camere, singura mea avere.

— Mamă, nu te gândi că te lăsăm pe drumuri! Poți sta cu noi cât vrei, spuse Ioana, încercând să mă liniștească. Dar vocea ei suna grăbită, ca și cum ar fi vrut să încheie discuția cât mai repede.

Am semnat. Cu mâna tremurândă, am semnat actele de donație. Am plâns în baie, cu robinetul deschis, să nu mă audă nimeni. Am împachetat câteva haine, două cărți și poza cu Gheorghe, și am plecat la Ioana. „E doar temporar”, mi-am spus. „O să fie bine.”

Primele săptămâni au fost suportabile. Nepoțica mea, Mara, mă îmbrățișa dimineața și mă întreba dacă vreau să-i citesc povești. Ioana era mereu pe fugă, iar ginerele meu, Radu, mă saluta politicos, dar distant. Mă simțeam ca o musafiră în propria familie. Nu aveam voie să mut nimic prin casă, să gătesc ce voiam sau să ascult radioul mai tare. Odată, am uitat să sting lumina la baie și am auzit-o pe Ioana șoptind nervoasă: „Nu mai suport, parcă am încă un copil în casă!”

Am încercat să mă mut la Vlad, dar acolo era și mai rău. El era mereu nervos, vorbea urât, iar prietena lui, Simona, mă privea ca pe un intrus. „Nu te supăra, mamă, dar nu mai e ca înainte. Am și eu viața mea”, mi-a spus într-o seară, când am încercat să-i povestesc cât de dor îmi e de casă.

M-am întors la Ioana, dar acolo simțeam că nu mai am loc. Mara a crescut și nu mai voia să stea cu mine. Radu a început să mă evite, iar Ioana era mereu obosită și iritată. Într-o zi, am auzit-o vorbind la telefon cu o prietenă: „Nu știu ce să fac cu mama, parcă nu mai e a noastră. E mereu tristă, nu se implică, nu ajută cu nimic.”

Am simțit că mă prăbușesc. Eu, care am dat totul pentru ei, eram acum o povară. Nu mai aveam niciun colț al meu, niciun rost. Mă plimbam prin parc, singură, și mă uitam la bătrânii care jucau table sau vorbeau cu nepoții. Mă întrebam dacă și ei simt aceeași durere surdă, aceeași lipsă de sens.

Într-o seară, am adunat curaj și am încercat să vorbesc cu Ioana.

— Ioana, simt că nu mai am loc aici. Poate ar fi mai bine să mă duc la un azil.

Ea s-a uitat la mine șocată.

— Mamă, cum poți spune așa ceva? Nu te-am dat afară! Dar nici nu pot să-ți port de grijă mereu. Am și eu viața mea, copiii mei…

Am tăcut. Nu avea rost să mai spun nimic. În noaptea aceea am plâns până dimineața. Mă simțeam ca o umbră care se strecoară prin viețile lor fără să lase nicio urmă.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel de goale. Am început să mă gândesc la trecut, la serile când îi legănam pe genunchi, la Crăciunurile când făceam cozonaci împreună, la bucuria lor când primeau cadouri. Unde s-au dus toate acele momente? Ce s-a întâmplat cu dragostea noastră?

Într-o zi, am primit o scrisoare de la o fostă colegă de la grădiniță. „Halina, vino la noi la clubul pensionarilor! Nu trebuie să fii singură.” Am mers. Acolo am găsit oameni ca mine, care au dat totul pentru familie și acum se simt uitați. Am început să râd din nou, să povestesc, să simt că exist.

Dar când mă întorc seara în camera mea mică din apartamentul Ioanei, singurătatea mă lovește din nou. Copiii mei trec pe lângă mine ca pe lângă un obiect de mobilier. Nu mă întreabă ce simt, nu mă ascultă. Sunt doar o prezență tăcută, invizibilă.

Mă întreb adesea: oare a meritat? Oare dragostea de mamă trebuie să fie mereu sacrificiu? Sau meritam și eu un colț de fericire la bătrânețe?

Poate că nu sunt singura care simte asta. Poate că și voi aveți o poveste asemănătoare. Ce ați face în locul meu? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe când tot ce ați iubit pare să vă fi uitat?