Am adus tata să locuiască cu mine. După o lună, l-am trimis înapoi. Acum toți cred că sunt fără inimă.

— Cum poți să faci asta, Irina? E tatăl tău!

Vocea mamei răsuna în telefon, spartă de lacrimi și reproșuri. Stăteam pe marginea patului, cu mâinile tremurând, încercând să găsesc un răspuns care să nu doară. Dar orice aș fi spus, știam că nu va conta. Pentru ea, pentru rude, pentru vecini, eram deja vinovată. Fără inimă.

Totul a început cu o lună în urmă, într-o seară de aprilie, când mama m-a sunat plângând. Tata căzuse din nou în sufragerie și nu mai putea fi ridicat. Mama era epuizată, abia se ținea pe picioare după operația la șold. „Irina, nu mai pot! Ori îl iei tu, ori îl ducem la azil!”

Am simțit un nod în gât. Cum să-l duc la azil? Tata fusese mereu stâlpul familiei, omul care nu cerea niciodată ajutor. L-am luat la mine, într-un apartament cu două camere din Drumul Taberei, unde locuiam cu fiul meu adolescent, Vlad.

Primele zile au fost un haos. Tata refuza să mănânce altceva decât ciorba făcută de mama. Se plimba noaptea prin casă, deschidea ușile dulapurilor și bombănea: „Aici nu-i casa mea. Unde mi-e ceasul? Unde mi-e radioul?” Vlad se plângea că nu poate dormi din cauza zgomotelor. Eu încercam să mă împart între serviciu, copil și tata, dar simțeam cum mă prăbușesc.

Într-o seară, când am ajuns acasă după o zi lungă la birou, l-am găsit pe tata certându-se cu Vlad:
— Nu mai da muzica aia tare! Mă doare capul!
— Bunicule, e ora șapte! Nici măcar nu e tare!
— Nu mă interesează! În casa mea nu se urlă!

Am încercat să-i împac, dar tata s-a închis în camera lui și a trântit ușa. Vlad a ieșit val-vârtej din casă. Am rămas singură în bucătărie, cu capul în mâini.

În fiecare zi apăreau noi probleme: tata refuza să facă duș („Nu mă speli tu ca pe un copil!”), arunca pastilele la gunoi („Nu-mi trebuie chimicale!”), iar când încercam să-l conving să iasă la plimbare, mă acuza că vreau să-l scap de-acasă.

La serviciu eram tot mai absentă. Șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi la ea:
— Irina, ai greșit două rapoarte săptămâna asta. Ce se întâmplă?
Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul. A oftat și mi-a spus:
— Știu că e greu. Dar trebuie să ai grijă și de tine.

Dar cum? Seara mă întorceam acasă și găseam chiuveta plină de vase murdare, tata bombănind că nu-i place mâncarea, Vlad trântind uși și evitându-mă.

Într-o noapte l-am auzit pe tata strigând din camera lui:
— Irina! Irina! Ajută-mă!
Am fugit la el și l-am găsit pe jos, încercând să se ridice. M-a privit cu ochii umezi:
— Nu mai pot… Nu mai sunt bun de nimic…
L-am ajutat să se ridice și l-am ținut în brațe ca pe un copil. Am plâns amândoi.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masa din bucătărie de la Vlad: „M-am dus la Alex. Nu mai suport atmosfera asta.”

Atunci am simțit că am ajuns la limită. Nu mai puteam continua așa. Am sunat-o pe mama:
— Nu mai pot… Tata trebuie să vină acasă. Vlad e pe cale să plece de tot… Eu nu mai rezist.
Mama a tăcut o vreme.
— Bine… Adu-l înapoi.

Când l-am dus pe tata acasă, niciunul dintre noi nu a spus nimic pe drum. La despărțire m-a privit lung:
— Să ai grijă de tine…

A doua zi au început telefoanele și mesajele de la rude:
— Cum ai putut? E tatăl tău!
— Ce fel de fiică ești?
— Dacă ar fi fost mama ta?

Vecina de la trei m-a oprit pe scara blocului:
— Vai, Irina… Săracul domnul Gheorghe! Cum ai putut să-l trimiți înapoi?

Nimeni nu știa cât am încercat. Nimeni nu vedea cât am sacrificat. Pentru toți eram doar „fata fără inimă”.

Vlad s-a întors acasă după câteva zile. Încet-încet lucrurile au revenit la normal, dar rana a rămas acolo. Tata mă sună rar și vorbim scurt. Mama încă îmi reproșează uneori la telefon: „Dacă ai fi avut mai multă răbdare…”

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: Oare chiar sunt fără inimă? Sau pur și simplu am făcut tot ce am putut? Câți dintre cei care mă judecă ar fi rezistat mai mult? Voi ce ați fi făcut în locul meu?