Alungată din propria viață: „Nu ești mamă, ești un blestem” – Lupta mea pentru fiul meu și căderea care m-a schimbat pentru totdeauna

— Nu mai ai ce căuta aici, Irina! Ai distrus totul! — vocea lui Sorin răsuna ca un ecou în holul îngust, în timp ce eu încercam să-mi adun hainele aruncate la repezeală într-o geantă veche. Lacrimile îmi ardeau obrajii, dar nu aveam timp să plâng. Pe scări, îl auzeam pe Vlad, fiul nostru de șase ani, plângând și strigând după mine: „Mami! Nu pleca!”

Aș fi vrut să-l iau în brațe, să-i spun că totul va fi bine, dar Sorin stătea între noi ca un zid. — Nu vezi că-i faci rău? Din cauza ta e bolnav! — mi-a spus printre dinți, cu ochii injectați de furie și oboseală. Nu mai era omul pe care-l cunoscusem acum zece ani, când ne-am jurat iubire la biserica din satul bunicilor mei. Acum era un străin care mă acuza de toate relele lumii.

Totul a început cu un diagnostic: epilepsie. Vlad a avut prima criză într-o dimineață de iarnă, când pregăteam micul dejun. S-a prăbușit pe podea, iar eu am simțit cum mi se rupe sufletul. Am alergat cu el la spital, l-am ținut de mână în ambulanță, i-am șoptit că sunt acolo și că nu-l las niciodată. Dar de atunci, nimic n-a mai fost la fel. Sorin a început să mă privească altfel, să mă întrebe dacă nu cumva am făcut ceva greșit în sarcină, dacă nu l-am „blestemat” fără să vreau.

Mama mea a venit la spital și mi-a spus cu voce joasă: — Poate e o pedeapsă pentru păcatele tale. N-ai ascultat de mine când ai ales să te măriți cu Sorin. Poate Dumnezeu te pedepsește acum. Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Toți cei pe care îi iubeam se întorceau împotriva mea.

După câteva luni de certuri și suspiciuni, Sorin a decis: — Pleci! Vlad rămâne cu mine și cu mama mea. Tu nu mai ai ce căuta aici! Am încercat să-l conving, să-i explic că Vlad are nevoie de mine, că dragostea unei mame nu poate fi înlocuită cu nimic. Dar el era de neînduplecat.

Am ajuns la sora mea, Mihaela, cu geanta în mână și inima frântă. — Ce-ai făcut de ai ajuns aici? — m-a întrebat ea cu o privire rece. — Toată lumea vorbește prin sat că tu ai adus boala în casă. Nici nu știu dacă pot să te țin prea mult… Am dormit pe canapeaua ei câteva nopți, până când mi-a spus că trebuie să plec. „Nu vreau probleme cu soțul meu”, mi-a zis scurt.

Am ajuns să dorm prin garsoniere închiriate pe termen scurt, cu banii pe care îi aveam dintr-un job prost plătit la un supermarket. În fiecare zi mergeam la școală să-l văd pe Vlad la ieșire, dar soacra mea mă gonea de fiecare dată: — Nu te mai apropia de el! Ești un blestem pentru copilul ăsta!

Într-o zi, am primit o citație: Sorin cerea custodia exclusivă. M-am prezentat la tribunal tremurând din toate încheieturile. Avocatul lui a spus că sunt instabilă psihic, că am antecedente de depresie (adevărul e că am avut o perioadă grea după naștere), că nu pot avea grijă de Vlad. M-au întrebat dacă am unde locui stabil, dacă am bani să-l întrețin. Am simțit cum fiecare întrebare mă strivește.

Judecătoarea m-a privit lung: — Doamnă, copilul are nevoie de stabilitate. Puteți oferi asta? Am izbucnit în plâns: — Tot ce vreau e să-mi văd copilul! Să-l țin în brațe! Să-i spun că îl iubesc!

Am pierdut procesul. Mi s-a permis să-l văd pe Vlad doar două ore pe săptămână, sub supravegherea unei asistente sociale. În acele două ore încercam să comprim toată dragostea mea, toată speranța și toată durerea într-un zâmbet forțat. Vlad mă întreba mereu: — Mami, când vii acasă? De ce nu pot sta cu tine?

Într-o seară friguroasă de noiembrie, am primit un telefon: Vlad era la spital după o criză severă. Am alergat disperată printre coridoarele reci ale spitalului județean din Ploiești. L-am găsit dormind, palid și slăbit. Sorin nu era acolo; doar asistenta stătea lângă el.

— Pot să stau cu el? — am întrebat aproape șoptit.
— Ești mama lui? — m-a întrebat ea.
— Da… dar nu mai am drepturi.
— Atunci stai aici până vine cineva din familie.

Am stat lângă patul lui Vlad toată noaptea, i-am ținut mâna și i-am povestit despre stele și despre cum îl voi iubi mereu, orice s-ar întâmpla. Dimineața a venit Sorin și m-a dat afară din salon.

Au trecut luni de zile în care am trăit ca o umbră. M-am angajat ca infirmieră într-un azil de bătrâni ca să pot plăti o chirie modestă într-un cartier mărginaș. În fiecare zi vedeam oameni uitați de lume și mă gândeam: „Așa voi ajunge și eu?”

Într-o zi, Vlad a venit la întâlnirea noastră cu o scrisoare desenată: „Mami, te iubesc! Vreau să vii acasă.” Am plâns ore întregi după aceea. Am decis atunci că nu voi renunța niciodată la el.

Am început să strâng bani pentru un avocat mai bun. Am mers la psiholog ca să pot demonstra că sunt aptă să-mi cresc copilul. Am scris scrisori către Protecția Copilului, către presă, către oricine putea să mă ajute.

După doi ani de luptă surdă cu sistemul și cu prejudecățile familiei lui Sorin, am reușit să obțin dreptul de a-l lua pe Vlad la mine două weekenduri pe lună. Nu era mult, dar era un început.

Astăzi încă lupt pentru el. Încerc să-i ofer dragoste și siguranță în puținul timp pe care îl avem împreună. Știu că stigmatul nu va dispărea ușor; încă aud șoapte prin bloc sau priviri piezișe când mergem împreună în parc.

Dar mă întreb mereu: oare cât rău poate face o vorbă aruncată la mânie? Cât de mult poate răni o familie care te respinge? Și cât curaj trebuie să ai ca mamă ca să nu renunți niciodată?

Poate că nu voi mai avea niciodată viața pe care am pierdut-o atunci… dar oare câți dintre noi au curajul să lupte până la capăt pentru copilul lor?