Alegerea mea, povara lor: Povestea unei femei fără copii într-o familie tradițională

— Irina, tu chiar nu te gândești la viitor? Ai 34 de ani, timpul trece!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine caldă. Tata își dregea glasul, iar sora mea, Laura, își legăna copilul pe genunchi, privindu-mă cu o compasiune falsă. Mă simțeam ca o piesă de mobilier vechi, uitată într-o casă nouă.
— Nu toți trebuie să avem copii ca să fim fericiți, am spus încet, dar cu o hotărâre pe care nici eu nu o recunoșteam.
Mama a oftat adânc.
— Nu e vorba doar despre fericirea ta, Irina. Familia înseamnă continuitate. Dacă toți ar gândi ca tine, s-ar stinge neamul!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tata a dat din cap aprobator, iar Laura a ridicat din sprâncene.
— Și tu ce faci cu viața ta? Mergi la serviciu, vii acasă la pisica aia și… atât?
Am zâmbit amar. Pisica mea, Luna, era singura care mă aștepta acasă fără să mă judece.
— Da, și pentru mine e suficient. Am prieteni, am pasiuni, am libertatea să călătoresc, să citesc, să mă bucur de liniște. Nu simt lipsa unui copil.
— Ești egoistă! a izbucnit Laura. Tu nu știi ce înseamnă sacrificiul adevărat!
M-am ridicat de la masă, simțind că aerul devine greu. Tata a încercat să mă oprească:
— Stai jos, Irina! Nu pleca supărată!
Dar nu eram supărată. Eram obosită. Obosită să explic mereu aceleași lucruri unor oameni care nu vor să audă.

Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Mi-am amintit de copilăria mea: cum mama mă certa dacă luam note mici, cum tata mă învăța să repar bicicleta, cum Laura era mereu preferata pentru că era mai docilă. Mereu am simțit că trebuie să mă justific pentru cine sunt.

La serviciu, la editura unde lucrez ca redactor, colegii mă privesc ciudat când spun că nu vreau copii. Oana, colega mea de birou, mi-a spus într-o zi:
— Dar dacă te răzgândești? Nu e prea târziu?
— Pentru ce? Pentru a trăi viața altcuiva?
Ea a râs stânjenită și a schimbat subiectul.

Într-o seară, după o zi grea la muncă și o ceartă telefonică cu mama, am intrat pe un forum online unde femeile discutau despre presiunile sociale legate de maternitate. Am scris:
„Sunt Irina, am 34 de ani și nu vreau copii. Familia mă consideră egoistă și neîmplinită. Oare chiar sunt singura care simte că viața poate fi completă și fără copii?”
Răspunsurile au venit rapid: unele femei mă susțineau, altele mă judecau. Dar printre ele era și un mesaj de la Ana:
„Și eu am trecut prin asta. Nu ești singură. Fii curajoasă!”
Am plâns atunci pentru prima dată după mult timp.

La următoarea masă în familie, tensiunea plutea în aer ca o ceață groasă.
— Irina, te-ai gândit mai bine? Poate ar trebui să vorbești cu un psiholog… Poate ai o traumă nerezolvată, a spus mama cu voce joasă.
— Nu am nicio traumă. Am doar alte priorități.
Laura a izbucnit:
— Tu nu vei avea niciodată cine să-ți aducă un pahar cu apă la bătrânețe!
— Poate că nu. Dar prefer singurătatea sinceră decât o viață trăită după regulile altora.
Tata s-a ridicat brusc:
— Gata! Nu mai vreau discuția asta la masă!

Am plecat devreme acasă în acea seară. Pe drum m-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu. Dacă nu cumva chiar sunt egoistă sau defectă. Dar când am intrat în apartamentul meu mic și Luna a venit torcând la picioarele mele, am simțit liniștea aceea rară pe care doar sinceritatea cu tine însuți ți-o poate da.

Au trecut luni de atunci. Relația cu familia s-a răcit; vorbim mai rar și doar despre lucruri superficiale. Uneori mă doare distanța asta, alteori mă bucur că nu mai trebuie să mă justific mereu.

Într-o zi, Laura m-a sunat plângând:
— Irina… nu mai pot… Copiii sunt bolnavi mereu, soțul meu e tot plecat… M-am gândit la tine și la cât de liniștită pari…
Am ascultat-o fără să judec. I-am spus doar:
— Fiecare are drumul lui, Laura. Nu există rețete universale pentru fericire.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că poate cineva va înțelege: alegerea de a fi fără copii nu e o lipsă sau un defect. E doar o altfel de viață.

Mă întreb uneori: oare cât timp va mai trebui să ne justificăm alegerile personale în fața celor care nu vor să le accepte? Sau poate adevărata libertate începe atunci când încetăm să mai cerem aprobarea altora?