„Aici nu mai e casa mea” – Povestea mea despre pierderea locului în propria familie

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce Camelia râdea zgomotos din sufragerie, vorbind la telefon cu mama lui Radu.

Radu s-a uitat la mine, obosit, cu ochii roșii de la atâtea nopți nedormite. — E sora mea, Irina. Nu pot s-o dau afară. N-are unde să se ducă.

M-am retras în dormitor, cu inima strânsă. Îmi simțeam pieptul ca o cutie prea mică pentru toate emoțiile care mă sufocau. De când Camelia divorțase și venise să stea cu noi, totul se schimbase. Casa noastră, care fusese cândva refugiul meu, devenise un câmp de bătălie tăcută. Mă simțeam ca o musafiră în propria viață.

Camelia era peste tot: în bucătărie, unde își lăsa cănile nespălate și făcea glume despre cât de prost gătesc; în sufragerie, unde ocupa canapeaua și televizorul; chiar și în baia noastră, unde își lăsa hainele împrăștiate. Dar cel mai rău era că Radu părea să nu observe nimic. Sau poate nu voia să observe.

Într-o seară, când am ajuns acasă după o zi grea la serviciu, am găsit-o pe Camelia cu mama lui Radu la masă. Vorbeau despre mine ca și cum n-aș fi existat.

— Săraca Irina, nu știe să facă sarmale ca lumea… — a spus mama lui Radu, iar Camelia a râs.

— Lasă, mamă, că poate învață de la mine! a răspuns ea cu un zâmbet fals.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. Am intrat în bucătărie și am încercat să mă fac nevăzută. Dar Camelia nu s-a oprit.

— Irina, ai uitat să cumperi lapte. Ce bem mâine dimineață? a întrebat ea pe un ton autoritar.

Am vrut să-i răspund, dar m-am abținut. Nu voiam scandal. Dar în acea noapte am plâns în pernă, întrebându-mă cum am ajuns aici.

Radu era prins între noi două. Îl vedeam cum se frământă, cum încearcă să împace pe toată lumea. Dar nu reușea decât să mă rănească pe mine. Într-o zi, i-am spus:

— Radu, simt că nu mai am loc aici. Parcă nu mai sunt soția ta, ci doar o chiriașă.

El a oftat adânc.

— Irina, te rog… E doar o perioadă grea pentru Camelia. O să treacă.

Dar zilele treceau și nimic nu se schimba. Camelia devenea tot mai prezentă, iar eu tot mai invizibilă. Într-o dimineață, am găsit-o pe Camelia purtând halatul meu preferat.

— Ce faci cu halatul meu? am întrebat-o.

— L-am luat din greșeală. Oricum, ți-e mare… mi-a răspuns ea nepăsătoare.

Am simțit că explodez. Am ieșit din casă fără să spun nimic și m-am plimbat ore întregi prin parc, încercând să-mi adun gândurile. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că sunt prea sensibilă. Poate că ar trebui să fiu mai tolerantă.

Seara aceea a fost decisivă. Când m-am întors acasă, am găsit-o pe Camelia stând pe patul nostru matrimonial, vorbind la telefon cu o prietenă.

— Da, stau la frate-miu acum… E super aici! Irina e cam ciudată, dar mă descurc cu ea…

Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Am intrat în dormitor și i-am spus:

— Te rog să ieși din camera mea.

Camelia m-a privit mirată.

— Vai, ce te-ai supărat! Nu te mai stresa atâta…

Am ieșit din cameră și l-am căutat pe Radu.

— Ori eu, ori ea! i-am spus cu voce tremurată.

El s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi pus să aleagă între două lumi imposibile.

— Irina… Nu pot s-o dau afară acum…

Atunci am știut că am pierdut. Am început să-mi strâng lucrurile încet, fără să spun nimic nimănui. În acea noapte am dormit pe canapea, iar dimineața am plecat la mama mea.

Mama m-a primit cu brațele deschise. M-a întrebat ce s-a întâmplat și am izbucnit în plâns.

— Nu mai e casa mea acolo… Nu mai sunt eu acolo…

Au trecut câteva săptămâni până când Radu m-a sunat. Vocea lui era stinsă.

— Irina… Camelia a găsit alt loc unde să stea. Poți să te întorci…

Dar eu nu mai puteam. Ceva se rupsese definitiv între noi. Nu era doar despre Camelia sau despre spațiul din casă — era despre spațiul dintre inimile noastre.

M-am întrebat mult timp dacă am făcut bine sau rău plecând. Dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru locul meu sau dacă era timpul să mă regăsesc altundeva.

Acum mă uit înapoi și mă întreb: Cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria față de ceilalți și începe grija față de noi înșine? Poate cineva să-și recapete vreodată „acasă”-ul după ce l-a pierdut?