Adevărul unei mame: Când dragostea nu e de ajuns

— Nu e corect, mamă! De ce mereu Ramona primește totul și noi nimic? Vocea fiului meu, Vlad, răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbea pe aragaz. Îmi tremurau mâinile pe lingura de lemn, dar nu voiam să-i arăt cât mă doare. M-am uitat la el, cu ochii lui mari, umezi, și am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Vlad, nu e așa simplu… am încercat să spun, dar el m-a întrerupt.

— Ba da, mami! Bunica i-a dat Ramonei bani să meargă la tabără, iar eu nici măcar nu am voie să mă joc cu bicicleta pe care mi-ai promis-o de Crăciun! De ce? Ce am făcut eu rău?

M-am așezat lângă el, pe scaunul vechi de lemn, și l-am strâns în brațe. Nu știam ce să-i spun. Cum să-i explic unui copil de zece ani că uneori, dragostea nu e împărțită egal, nici măcar în familie?

Totul a început cu mulți ani în urmă, când m-am căsătorit cu Radu. Mama lui, doamna Sofia, era o femeie puternică, obișnuită să conducă totul cu o mână de fier. La început, am crezut că mă va accepta, că voi fi și eu fiica ei. Dar de la prima masă în familie, am simțit privirea ei rece și cuvintele tăioase ascunse sub politețuri.

— Elena, tu nu știi să faci sarmale ca mama mea, dar lasă, poate înveți cu timpul, mi-a spus atunci, zâmbind fals.

Am încercat să mă apropii de ea, să-i câștig încrederea. Am adus prăjituri la fiecare vizită, am ajutat-o la curățenie, am avut grijă de ea când s-a îmbolnăvit. Dar nimic nu era suficient. În schimb, Ramona, sora mai mică a lui Radu, era mereu lăudată, răsfățată și pusă pe un piedestal.

— Ramona e fata mea cea bună, ea nu mă supără niciodată! spunea Sofia tuturor vecinelor.

Radu vedea și el diferența, dar nu voia să se certe cu mama lui. — Lasă, Elena, așa e mama, nu te consuma. Noi avem familia noastră.

Dar nu era atât de simplu. Sofia ne invita la masă doar când avea nevoie de ajutor prin curte sau la renovări. În rest, Ramona primea bani pentru haine, excursii și chiar o mașină la majorat. Noi primeam doar resturi de mâncare și priviri pline de reproș.

Când am rămas însărcinată cu Vlad, am sperat că lucrurile se vor schimba. Că un nepot îi va topi inima Sofiei. Dar nici atunci nu s-a întâmplat minunea. La botez, Ramona a primit un inel de aur de la mama lor, iar Vlad doar o iconiță veche.

Anii au trecut și am învățat să tac. Să-mi văd de treabă și să-mi cresc copilul cu dragoste, chiar dacă uneori simțeam că mă sufoc de nedreptate. Dar astăzi, când Vlad a venit acasă plângând pentru că bunica i-a spus că „nu are nevoie de lucruri scumpe ca Ramona”, am simțit că nu mai pot.

Seara, când Radu s-a întors de la muncă, i-am spus totul. — Nu mai pot, Radu! Vlad suferă și eu nu mai vreau să-l văd așa. Trebuie să vorbim cu mama ta.

Radu a oftat adânc. — Știu că nu e corect, dar dacă îi spun ceva, se supără și mai tare. Și Ramona… ea nu are nicio vină.

— Nu e vorba doar de Ramona! E vorba de Vlad, de noi! Nu vreau ca fiul nostru să crească simțindu-se mai puțin important.

Am hotărât să mergem împreună la Sofia. În drum spre casa ei, inima îmi bătea nebunește. Mâinile îmi erau reci și vocea mi se pierdea în gât.

— Mamă, trebuie să vorbim, a început Radu timid.

Sofia s-a uitat la noi peste ochelarii ei groși. — Ce s-a întâmplat acum?

— Vlad suferă. Simte că nu-l iubești la fel ca pe Ramona. Și eu… și Elena simțim la fel. De ce faci diferențe?

Sofia a ridicat din umeri. — Nu fac nicio diferență! Ramona are nevoie de ajutor, e singură, nu are familie ca voi. Voi vă descurcați.

— Nu e vorba doar de bani sau cadouri! E vorba de cum ne tratezi, mamă! a spus Radu, pentru prima dată cu voce tare.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. — Nu vreau nimic pentru mine, dar Vlad merită să fie iubit la fel ca Ramona. Merită să simtă că are o bunică pe care se poate baza.

Sofia a tăcut mult timp. Apoi a spus încet: — Poate că am greșit… Dar nu pot să mă schimb acum.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Vlad dormea deja, cu jucăria lui preferată strânsă la piept. M-am așezat lângă el și l-am privit mult timp. Ce fel de lume îi pregătesc copilului meu dacă accept nedreptatea? Cât trebuie să lupți pentru dreptate în familie? Și oare dragostea unei mame poate vindeca toate rănile?

Poate că nu voi primi niciodată recunoașterea Sofiei. Poate că Vlad va simți mereu diferența. Dar știu sigur că nu voi mai tăcea niciodată. Pentru el, pentru mine, pentru adevăr.

Oare câți dintre voi ați trecut prin astfel de nedreptăți? Cât de mult ar trebui să lupți pentru dreptate în familie? Voi ce ați face în locul meu?