Adevărul din Umbre: Cum Am Descoperit Trădarea Soției Mele

— De ce nu răspunzi la telefon, Loredana? am întrebat-o, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile bucătăriei noastre din cartierul Militari. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar ea tocmai intrase pe ușă, udă leoarcă și cu ochii roșii. S-a uitat la mine preț de o clipă, apoi și-a aruncat geanta pe masă fără să spună nimic.

Nu era prima dată când simțeam că ceva nu e în regulă. De câteva luni, Loredana era tot mai distantă. Zâmbetul ei cald dispăruse, iar discuțiile noastre se rezumau la lucruri banale: facturi, cumpărături, programul copiilor. Într-o seară, după ce a adormit, am rămas pe întuneric, cu ochii la tavan, încercând să-mi dau seama unde greșisem. O iubeam de doisprezece ani, aveam doi copii minunați și o casă pe care o construisem împreună, cărămidă cu cărămidă.

Într-o zi, la serviciu, colegul meu Vlad mi-a povestit cum și-a prins soția cu alt bărbat după ce a instalat o cameră ascunsă. Am râs atunci, spunând că eu nu aș putea face niciodată așa ceva. Dar sămânța îndoielii fusese deja plantată. În următoarele săptămâni, am început să observ detalii care înainte îmi scăpau: mesajele pe care le ștergea imediat, parfumul străin de pe hainele ei, serile în care spunea că rămâne peste program la birou.

Într-o sâmbătă dimineață, când Loredana era la piață cu copiii, am instalat două camere mici: una în sufragerie și una în dormitor. M-am simțit murdar făcând asta, dar gândul că poate mă înșel mă rodea mai tare decât vinovăția. Primele zile nu s-a întâmplat nimic suspect. Dar într-o miercuri seară, când am revăzut imaginile, am simțit cum mi se oprește inima: Loredana vorbea la telefon cu cineva pe un ton pe care nu-l mai auzisem niciodată la ea. Râdea, șoptea cuvinte dulci și îi spunea „mi-e dor de tine”.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Am stat toată noaptea cu ochii în monitor, urmărind fiecare gest al ei. În următoarele zile, am descoperit că întâlnirile „de serviciu” erau de fapt întâlniri cu un bărbat pe nume Radu. Îl cunoscusem fugitiv la o petrecere de Crăciun de la firma ei. Mi s-a părut atunci prea prietenos, dar nu i-am dat importanță.

Am început să mă port ciudat fără să vreau. Copiii au simțit primii tensiunea. Maria, fetița noastră de opt ani, m-a întrebat într-o seară:
— Tati, tu și mami vă certați?

Am înghițit în sec și am mințit-o că suntem doar obosiți. Dar adevărul era că mă simțeam trădat nu doar ca soț, ci și ca tată. Nu știam dacă să-i spun Loredanei ce știu sau să aștept să văd cât de departe va merge. În fiecare zi mă uitam la ea și încercam să-mi dau seama dacă mai există vreo urmă de iubire între noi.

Într-o vineri seară, după ce copiii au adormit, am pus laptopul pe masă și i-am arătat imaginile. Loredana a izbucnit în plâns.
— Nu voiam să te rănesc… Nu știu cum am ajuns aici… Radu m-a făcut să mă simt din nou vie…

Am simțit cum furia îmi urcă în gât.
— Și eu? Eu ce sunt pentru tine? Un străin?

A urmat o ceartă cumplită. Am spart un pahar de nervi și am ieșit din casă fără să știu unde mă duc. Am mers ore întregi prin ploaie, încercând să-mi pun ordine în gânduri. M-am gândit la răzbunare — să-i spun lui Radu soției lui (aflasem că e însurat), să postez imaginile pe internet sau să-i iau copiii și să plec.

Dar apoi m-am gândit la Maria și la Vladut. Ce vină aveau ei? Ce fel de tată aș fi dacă aș distruge totul din orgoliu? M-am întors acasă dimineața, ud până la piele și cu sufletul gol.

În zilele următoare am încercat să vorbim ca doi adulți. Loredana mi-a spus că nu știe dacă mai poate salva ceva între noi. Eu i-am spus că nu pot trăi cu minciuna. Am decis să ne separăm pentru o vreme. Copiii au rămas cu ea, iar eu m-am mutat la fratele meu, Sorin.

Viața mea s-a schimbat radical. Am început să merg la terapie și să mă gândesc serios la ce vreau de la viitor. Am realizat că uneori dragostea nu e suficientă pentru a ține doi oameni împreună. Ceea ce doare cel mai tare e că nu am văzut semnele la timp sau poate nu am vrut să le văd.

Acum stau singur într-o garsonieră mică din Drumul Taberei și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu ochii închiși lângă oameni pe care credem că îi cunoaștem? Merită să sacrificăm totul pentru adevăr sau uneori e mai bine să rămânem în ignoranță? Voi ce ați fi făcut în locul meu?