Adevărul care doare: Povestea unei trădări

— Cine e Monica? am întrebat cu vocea tremurândă, ținând telefonul strâns în mână, de parcă aș fi putut să storc adevărul din el. Radu s-a uitat la mine cu ochii mari, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. Nu a răspuns imediat. Tăcerea lui mi-a sfâșiat inima mai tare decât orice cuvânt.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum lumea vi se prăbușește într-o secundă. Eu am simțit. Era o seară obișnuită de joi, copiii dormeau deja, iar eu făceam ordine prin mesaje, când am văzut notificarea: „Monica: Mi-e dor de tine. Când vii?” Am deschis conversația și am citit totul. Fiecare „te iubesc”, fiecare promisiune că va veni la ea, fiecare minciună spusă mie.

M-am prăbușit pe podea, cu telefonul în mână, și am plâns în hohote. Nu pentru că nu mă așteptam la asta — Radu era tot mai distant în ultimul an — ci pentru că încă speram că măcar pentru copii va încerca să fie bărbatul pe care l-am cunoscut la 17 ani.

Pe atunci, eram doar o fată visătoare din Pitești, iar el era băiatul care mă făcea să râd până mă durea burta. Ne-am cunoscut la o petrecere de liceu, iar după câteva luni eram convinși că suntem suflete pereche. Am trecut împreună prin facultate, chirii mizere, joburi prost plătite și promisiuni că „va fi mai bine”.

Apoi au venit copiii: Ilinca și Vlad. Amândoi ne-au schimbat viețile, dar și relația. Eu am rămas acasă cu ei, el a început să lucreze tot mai mult. Seara venea obosit, tăcut, iar eu încercam să nu-l deranjez cu grijile mele. În loc să ne apropiem, ne-am îndepărtat încet, fără să ne dăm seama.

— Nu e ceea ce crezi, a spus el într-un final, evitându-mi privirea.

— Atunci ce e? Să citesc cu voce tare ce i-ai scris? „Te iubesc, Monica. Abia aștept să te văd.”

A tăcut din nou. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— De cât timp? am întrebat printre dinți.

— De câteva luni… Dar nu e serios. A fost doar… nu știu… Am simțit că nu mai contez aici.

M-am ridicat brusc și am început să arunc hainele lui într-o valiză. El s-a apropiat de mine și a încercat să mă oprească.

— Te rog, nu face asta! Hai să vorbim ca doi oameni mari!

— Doi oameni mari? Doi oameni mari nu-și mint partenerii și nu-și distrug familia!

Copiii s-au trezit din cauza țipetelor. Ilinca a venit la ușă cu ochii umflați de somn.

— Mami, ce se întâmplă?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o în brațe.

— Nimic, iubita mea. Doar… mami și tati trebuie să vorbească.

După ce i-am culcat la loc, m-am întors la Radu. Stătea pe marginea patului, cu capul în mâini.

— De ce ai făcut asta? Ce are ea și nu am eu?

— Nu știu… Poate libertatea de a fi cine vrea. Poate pentru că nu mă judecă atunci când sunt slab. Cu tine… tot timpul trebuie să fiu puternic.

M-au durut cuvintele lui. Nu pentru că avea dreptate, ci pentru că nu mi-a spus niciodată ce simte cu adevărat. Dacă mi-ar fi spus, poate aș fi putut schimba ceva.

A doua zi dimineață am plecat la mama mea, la Mioveni. Ea m-a privit lung când am intrat pe ușă cu copiii și două valize.

— Ce-ai pățit, fata mea?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mama a oftat adânc.

— Bărbații… Mereu cred că pot avea totul fără să piardă nimic. Dar tu? Tu ce vrei să faci?

Nu știam ce vreau. Sufletul meu era sfâșiat între dorința de a-l pedepsi și speranța că poate totul va fi ca înainte. Prietenele mele mi-au spus să-l las fără regrete. Sora mea mi-a zis să mă gândesc la copii înainte de orice decizie.

Au urmat zile întregi de tăcere și gânduri negre. Radu m-a sunat de zeci de ori. Mi-a trimis mesaje lungi în care își cerea iertare și promitea că va rupe orice legătură cu Monica.

— Te rog, vino acasă! Nu pot fără voi! Nu pot fără tine!

Dar eu nu mai eram sigură că vreau să mă întorc. Într-o seară, după ce copiii au adormit, mama s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Fata mea, viața nu e niciodată cum ne-o imaginăm la 17 ani. Dar nici nu trebuie să accepți orice doar ca să nu fii singură.

Am plâns din nou în brațele ei și mi-am dat seama că trebuie să aleg pentru mine, nu pentru ceilalți.

După două săptămâni m-am întors acasă doar ca să vorbim față în față. Radu era palid și slăbit.

— Nu vreau decât o șansă să-ți arăt că pot fi bărbatul de care ai nevoie. Nu vreau să pierd familia asta!

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată după mult timp că poate chiar regretă ce a făcut. Dar rana era prea adâncă.

— Nu știu dacă pot ierta acum. Poate niciodată. Dar merit respectul tău și al copiilor noștri.

Am decis să mergem la consiliere de cuplu. Nu știu dacă vom rămâne împreună sau nu. Dar știu sigur că nu voi mai accepta minciuni sau jumătăți de adevăruri.

Poate că uneori trebuie să pierzi totul ca să te regăsești pe tine însăți. Sau poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine și tac de teamă sau rușine? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?