Adevărul care a ars la grătarul de familie

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta! — vocea lui Oskar a spart liniștea după-amiezii, în timp ce toți ceilalți râdeau în jurul grătarului, cu mirosul de mici și ceapă plutind în aer. Am simțit cum mi se strânge stomacul, iar mâinile mi-au început să tremure. L-am privit, încercând să-i citesc pe chip dacă vorbește serios sau doar are una din crizele lui de gelozie, dar ochii lui erau reci, ca două pietre ude.

— Oskar, te rog, nu aici… — am șoptit, încercând să-l trag deoparte, dar el s-a smuls din mâna mea și a ridicat vocea, făcându-i pe toți să tacă.

— Toată lumea să audă! — a strigat el. — Vreau să știe toți ce fel de femeie e Simona! M-a mințit ani de zile! Vlad nu e fiul meu!

Un fior rece mi-a trecut pe șira spinării. Mama, care tocmai aducea o tavă cu salată de vinete, a scăpat-o pe jos. Tata s-a ridicat brusc de pe scaun, iar sora mea, Irina, a rămas cu furculița în aer, cu ochii mari, neștiind dacă să râdă sau să plângă. Vlad, băiatul nostru de opt ani, s-a uitat la mine speriat, neînțelegând nimic din furtuna care tocmai izbucnise.

— Oskar, nu ai dreptul să spui așa ceva! — am izbucnit, simțind cum mi se rupe sufletul. — Vlad e copilul tău, e sânge din sângele tău!

— Nu mă minți! — a urlat el, cu ochii injectați. — Am văzut mesajele, Simona! Știu tot! Ai fost cu altul, chiar înainte să rămâi însărcinată! Cum să mai cred că Vlad e al meu?

Toți au amuțit. Unchiul Gigi a încercat să schimbe subiectul, dar Oskar nu s-a lăsat. — Să facem testul ADN! — a spus, aruncând o privire sfidătoare spre mine. — Dacă nu ai nimic de ascuns, de ce te temi?

Am simțit cum mă sufoc. În mintea mea, am revăzut toate momentele în care Oskar mă acuza pe nedrept, toate certurile, toate nopțile în care am plâns în pernă, întrebându-mă dacă nu cumva e vina mea că nu poate avea încredere. Dar niciodată nu m-am gândit că va ajunge să-și respingă propriul copil.

— Bine, facem testul! — am spus cu vocea tremurândă, privind în ochii lui Vlad, care începea să plângă încet, fără să înțeleagă de ce tatăl lui nu-l mai vrea.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Oskar a dormit pe canapea, iar Vlad m-a întrebat în fiecare seară dacă tata îl mai iubește. Mama a încercat să mă liniștească, dar nu putea să-mi aline durerea. Sora mea, Irina, a venit într-o seară cu o sticlă de vin și m-a ținut în brațe, fără să spună nimic. Doar lacrimile ei, care mi-au udat umărul, mi-au spus totul.

— Simona, nu meriți asta… — a șoptit ea. — Dar trebuie să lupți pentru Vlad. Nu-l lăsa să creadă că nu e dorit.

În ziua testului, Vlad s-a agățat de mine, speriat de acele și de privirile reci ale lui Oskar. Am încercat să-i zâmbesc, dar simțeam că mă prăbușesc pe dinăuntru. Oskar nu a scos niciun cuvânt. A semnat hârtiile și a plecat, lăsându-ne singuri pe holul clinicii.

Au trecut două săptămâni până au venit rezultatele. Două săptămâni în care Oskar nu a vorbit cu mine, iar Vlad a început să se retragă în sine, să nu mai râdă, să nu mai deseneze, să nu mai întrebe nimic. Casa noastră era plină de tăcere și de suspiciuni, iar eu mă simțeam vinovată pentru tot, deși știam că nu am greșit cu nimic.

În ziua în care am primit plicul, am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. L-am deschis cu mâinile tremurânde, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi când am citit: „Compatibilitate 99,99%. Vlad este fiul biologic al lui Oskar.”

Am alergat la el, cu plicul în mână, și i-am arătat rezultatul. Oskar a citit, a dat din cap, dar nu a spus nimic. Apoi, încet, a început să plângă. Pentru prima dată, l-am văzut slab, vulnerabil, speriat.

— Iartă-mă, Simona… Iartă-mă, Vlad… — a șoptit, încercând să-l ia pe Vlad în brațe. Dar Vlad s-a tras înapoi, privind la el cu ochii mari și triști.

— De ce nu mă mai iubești, tati? — a întrebat el, iar Oskar a izbucnit în plâns.

A fost nevoie de luni de zile ca Vlad să înceapă să aibă din nou încredere în tatăl lui. Eu am încercat să-l ajut, dar rana era adâncă. Familia noastră nu a mai fost niciodată la fel. La următorul grătar, toți au evitat subiectul, dar privirile lor spuneau totul. Mama nu l-a mai privit niciodată pe Oskar cu aceeași căldură, iar tata a început să mă întrebe dacă nu ar fi mai bine să divorțez.

Dar am rămas. Pentru Vlad. Pentru că, oricât de mult m-ar fi rănit Oskar, știam că băiatul nostru are nevoie de ambii părinți. Am încercat să iert, dar nu am uitat niciodată. Și încă mă întreb, în fiecare seară, privind la Vlad cum doarme: cât de ușor poate fi distrusă o familie de o singură acuzație? Și oare, dacă aș fi reacționat altfel, am fi putut fi din nou fericiți?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că merită să ierți o astfel de trădare? Sau unele răni nu se mai vindecă niciodată?