Adevărul amar despre familie: Cum al șaselea copil al verișoarei mele a schimbat totul

— Nu pot să cred, Camelia! Al șaselea copil? Ai înnebunit?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți de la aburii ciorbei. Eu stăteam la masă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi ascund tremurul. Camelia, verișoara mea, își ținea burta rotundă cu o mână și privea în podea. Sorin, soțul ei, stătea rezemat de tocul ușii, cu ochii pierduți undeva departe.

— Mamă, nu ești tu cea care decide pentru mine, a șoptit Camelia, dar vocea ei era stinsă, ca o lumânare pe sfârșite.

M-am ridicat încet și am ieșit pe balcon. Aerul rece de martie m-a izbit în față. Am tras adânc în piept și am încercat să-mi liniștesc gândurile. De ce mă durea atât de tare vestea asta? Poate pentru că știam cât de greu le era deja. Camelia și Sorin locuiau într-un apartament cu două camere, împărțit cu trei copii mici și doi adolescenți rebeli. Salariul lui Sorin abia ajungea pentru facturi și mâncare. Camelia nu mai lucra de ani buni; era mereu însărcinată sau cu un copil mic în brațe.

În seara aceea, după ce toți au plecat, am rămas singură cu mama. A început să plângă încet, fără zgomot, cum făcea mereu când nu voia să o aud.

— O să-i ajutăm iar, nu-i așa? O să strângem bani pentru lapte praf și scutece… Dar până când? Până când trebuie să plătim noi pentru alegerile lor?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit prinsă la mijloc între mila pentru Camelia și furia surdă a mamei. În noaptea aceea am visat că eram iar copii, eu și Camelia, alergând desculțe prin curtea bunicii. Atunci nu exista grija zilei de mâine.

Zilele au trecut cu zvonuri și șoapte. Unchiul Gheorghe a spus la birt că Sorin ar fi vrut să plece în Germania la muncă, dar Camelia l-a oprit. Mătușa Viorica a început să adune haine vechi pentru bebeluș. Pe Facebook, rudele din București au comentat cu ironie: „Bravo, Camelia! Încă unul? Poate faci o echipă de fotbal!”

Într-o duminică am mers la ei acasă cu un pachet de mâncare. Când am intrat, copiii se certau pe telecomandă, iar Camelia stătea pe canapea cu ochii roșii. Sorin nu era acasă.

— Nu mai pot, mi-a spus ea încet. Nu mai pot să-l țin pe Sorin lângă mine. Nu vorbește cu mine decât când trebuie să repare ceva prin casă. Noaptea doarme pe canapea. Cred că mă urăște…

Am luat-o de mână și am simțit cât de slabă era.

— De ce nu-i spui ce simți?

— Ce rost are? Oricum nu mă ascultă. El voia să ne oprim la trei copii… Dar eu… eu nu pot să renunț la niciunul. Știi că am pierdut o sarcină acum doi ani? De atunci mi-e frică să spun „nu” vieții…

Am rămas fără cuvinte. În mintea mea se amestecau imaginea Cameliei zâmbind printre copii și chipul obosit al lui Sorin.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru familia lor. Sorin a început să lipsească tot mai des de acasă. Într-o zi, Camelia m-a sunat plângând:

— A plecat! A zis că nu mai poate! Că vrea liniște! Ce mă fac?

Am alergat la ea. Copiii erau speriați, cel mic plângea neîncetat. Am încercat să o liniștesc pe Camelia, dar simțeam că mă sufoc între pereții aceia încărcați de tristețe.

Au urmat luni grele. Camelia a născut singură la spital; doar eu am fost lângă ea. Sorin nu a venit nici măcar atunci. Familia s-a împărțit în două tabere: unii o compătimeau pe Camelia, alții îl apărau pe Sorin.

La botez au venit puțini. Mama a stat într-un colț și a oftat tot timpul. Unchiul Gheorghe a băut prea mult și a început să țipe la Camelia:

— Ce-ai rezolvat? Ai distrus totul! Copiii tăi vor crește fără tată!

Camelia a plâns în brațele mele toată noaptea aceea.

Acum, după un an, lucrurile s-au mai liniștit. Sorin vine uneori să-și vadă copiii, dar nu mai vorbește cu Camelia decât despre bani sau programul celor mici. Camelia s-a resemnat; merge la biserică în fiecare duminică și spune că Dumnezeu îi va da putere.

Eu încă mă întreb dacă am făcut destul pentru ea sau dacă ar fi trebuit să fiu mai sinceră cu toți. Poate că familia nu e mereu locul unde găsești sprijin necondiționat — uneori e doar un câmp de bătălie între alegeri imposibile și judecata celorlalți.

Oare câți dintre noi trăim cu adevărul amar că dragostea de familie nu e întotdeauna suficientă? Sau poate că uneori trebuie să alegem între ceea ce simțim și ceea ce putem duce… Voi ce credeți?