„Acesta nu mai e căminul nostru” – când mama a transformat casa într-un câmp de luptă

— Ieșiți! Nu mai vreau să vă văd aici! — vocea mamei a răsunat ca un tunet, iar ecoul ei s-a izbit de pereții sufrageriei, făcându-mă să tresar. Era seară, iar lumina slabă a lămpii abia reușea să alunge umbrele care se strecurau pe pereți. Tata stătea în prag, cu umerii căzuți, iar sora mea, Irina, plângea încet, strângându-mă de mână. Nu-mi venea să cred că totul se întâmplă cu adevărat.

În urmă cu doar câteva luni, eram o familie ca oricare alta dintr-un oraș mic din Moldova. Tata lucra la fabrica de mobilă, mama era contabilă la primărie, iar eu și Irina mergeam la liceu. Nu aveam mult, dar aveam un acoperiș deasupra capului și, mai ales, aveam sentimentul acela de siguranță pe care doar acasă îl poți simți. Dar, pe nesimțite, lucrurile au început să se schimbe. Mama devenise tot mai irascibilă, tot mai rece. Nu mai gătea, nu mai râdea, nu mai povestea cu noi la masă. Tata încerca să o facă să vorbească, dar de fiecare dată se termina cu uși trântite și tăceri apăsătoare.

Într-o seară, am auzit-o vorbind la telefon, în șoaptă, cu cineva necunoscut. „Nu mai pot, nu mai suport, trebuie să fac ceva!” spunea, iar vocea ei era plină de disperare. Am vrut să intru, să o întreb ce se întâmplă, dar m-am oprit la ușă, paralizată de teamă. A doua zi, mama a venit acasă cu o hârtie în mână și ne-a anunțat că a depus actele de divorț. Tata a încercat să o convingă să se răzgândească, dar ea era hotărâtă. „Nu mai pot trăi cu voi. Mă sufoc aici. Vreau să fiu liberă!”

A urmat o perioadă de coșmar. Certuri zilnice, reproșuri, amenințări. Mama ne acuza că suntem nerecunoscători, că nu o înțelegem, că i-am distrus viața. Tata a început să doarmă pe canapea, iar eu și Irina ne ascundeam în camera noastră, încercând să ne facem temele printre lacrimi. Într-o zi, când am venit de la școală, am găsit toate lucrurile tatei aruncate în fața ușii. Mama stătea în mijlocul holului, cu ochii roșii de plâns, dar cu o hotărâre de piatră pe chip. „Nu mai ești binevenit aici!” i-a spus tatei, iar el a plecat fără să spună nimic, doar cu o geantă veche în mână.

După plecarea lui, casa s-a transformat într-un câmp de luptă. Mama nu mai vorbea cu noi decât ca să ne certe. Orice greșeală, oricât de mică, era pedepsită cu țipete și amenințări. Într-o seară, când am spart din greșeală o cană, a început să arunce cu lucruri după mine, urlând că suntem o povară și că regretă că ne-a născut. Irina s-a ascuns sub pat, iar eu am rămas nemișcată, cu inima bătând să-mi spargă pieptul. Nu mai era mama pe care o știam. Era o străină, plină de furie și resentimente.

Am încercat să vorbesc cu ea, să o întreb ce s-a întâmplat, de ce ne urăște atât de mult. „Nu vă urăsc, dar nu mai pot! Vreau să fiu singură, să nu mai am grija nimănui!” mi-a răspuns, cu lacrimi în ochi. Dar nu era vorba doar de oboseală. Simțeam că e ceva mai profund, ceva ce nu vrea sau nu poate să ne spună. Poate o iubire pierdută, poate vise nerealizate, poate doar prea multă presiune acumulată în ani de sacrificii.

Într-o noapte, am auzit-o plângând în bucătărie. M-am apropiat încet și am văzut-o cu capul pe masă, strângând o fotografie veche cu noi toți, zâmbind la mare. Am vrut să o îmbrățișez, dar m-am oprit. Nu mai știam dacă are nevoie de mine sau dacă prezența mea doar o rănește și mai tare.

După câteva săptămâni, mama ne-a spus că trebuie să plecăm. „Casa asta e pe numele meu. Vreau să rămân singură. Găsiți-vă alt loc!” Am simțit cum lumea se prăbușește sub picioarele mele. Unde să mergem? Tata stătea cu chirie într-o garsonieră mică, abia avea bani să se întrețină. Irina a început să plângă necontrolat, iar eu am simțit o furie oarbă. „Cum poți să ne faci asta? Suntem copiii tăi!” am strigat, dar mama nu a răspuns. S-a întors cu spatele și a început să strângă masa, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am plecat în acea seară, cu câteva haine și manualele de școală. Tata ne-a primit, dar spațiul era atât de mic încât abia aveam loc să dormim toți trei. Zilele au trecut greu, cu lipsuri, cu certuri, cu dor de casă. Irina s-a închis în ea, nu mai vorbea cu nimeni. Eu încercam să fiu puternică, să-l ajut pe tata, să nu mă las copleșită de ură. Dar, în fiecare noapte, mă întrebam ce am greșit, de ce mama nu ne mai vrea, dacă o să mai avem vreodată un cămin adevărat.

Au trecut luni de zile. Am terminat liceul, am intrat la facultate, am început să lucrez ca să pot plăti chiria. Tata s-a îmbolnăvit, iar Irina a plecat la București, încercând să uite totul. Din când în când, primeam câte un mesaj scurt de la mama: „Sper că sunteți bine.” Atât. Niciun „mi-e dor de voi”, niciun „vă iubesc”. Doar o tăcere apăsătoare, ca o rană care nu se mai vindecă.

Uneori, mă gândesc să o caut, să o întreb de ce a ales să ne alunge, dacă a găsit liniștea pe care o căuta. Dar mi-e teamă de răspuns. Mi-e teamă că nu mai există cale de întoarcere, că tot ce a fost frumos s-a pierdut pentru totdeauna. Și totuși, undeva, în adâncul sufletului, încă sper că într-o zi vom putea să ne privim în ochi fără ură, fără reproșuri, doar cu dorința de a ne ierta.

Oare se poate construi un nou început, când cel care ar trebui să-ți fie sprijin devine cel mai mare dușman? Sau unele răni nu se mai vindecă niciodată? Voi ce ați face în locul meu?