Abandonată la Naștere din Cauza Culorii Pielii: Povestea Elianei și Scrisoarea Care I-a Schimbat Viața

— Nu înțeleg de ce nu pot să am și eu părul ca al tău, mama, am spus într-o seară, privind-o pe mama adoptivă cum își prindea părul blond într-un coc lejer. Mă privea cu ochii ei albaștri, plini de bunătate, dar mereu simțeam o distanță între noi, ca și cum o fereastră invizibilă ne-ar fi despărțit. Eu, Eliana, cu pielea mea măslinie și părul creț, nu semănam cu nimeni din familia mea adoptivă din Brașov. Oamenii mă priveau ciudat pe stradă, iar la școală, copiii râdeau de mine, spunându-mi „ciocolată” sau „adoptata”.

În fiecare seară, mă întrebam cine sunt cu adevărat. De ce m-au abandonat părinții mei biologici? De ce nu am putut să cresc alături de ei? Mama adoptivă, Irina, îmi spunea mereu că sunt specială, dar nu reușea să-mi aline dorul de răspunsuri. Tata, Mihai, era mai tăcut, dar mă lua de mână când plângeam și îmi spunea: „Ești copilul nostru, Eliana, nu contează nimic altceva.” Dar pentru mine conta. Conta fiecare privire aruncată pe furiș, fiecare întrebare nerostită, fiecare moment în care mă simțeam diferită.

Într-o zi de iarnă, când aveam 15 ani, am găsit cutia aceea veche, ascunsă în dulapul din pod. Era acoperită de praf și legată cu o panglică roșie. Am deschis-o cu inima bătându-mi nebunește. Printre hăinuțe de bebeluș și o brățară minusculă, am găsit o scrisoare. Pe plic scria, cu litere tremurate: „Pentru Eliana, când va fi pregătită.”

Am rupt plicul cu mâinile tremurânde și am început să citesc:

„Dragă Eliana,

Dacă citești această scrisoare, înseamnă că ai crescut și poate că ai întrebări la care nu am avut curajul să răspund. M-am rugat să fii iubită și să ai parte de o familie care să te accepte așa cum ești. Te-am născut într-o lume care nu era pregătită pentru tine. Tatăl tău nu a vrut să te cunoască, pentru că pielea ta era mai închisă decât a noastră. Familia mea m-a forțat să te dau spre adopție, spunând că nu vei fi niciodată acceptată aici, în satul nostru mic din Moldova. Am plâns zile și nopți, dar nu am avut puterea să lupt pentru tine. Îmi pare rău, Eliana. Te iubesc, chiar dacă nu am avut curajul să-ți fiu mamă. Sper să mă poți ierta într-o zi. — Mama ta, Ana.”

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Am plâns ore întregi, ținând scrisoarea la piept. Nu-mi venea să cred că totul s-a redus la culoarea pielii mele. Cum a putut cineva să mă abandoneze pentru așa ceva? Cum a putut o mamă să asculte de ceilalți și să renunțe la copilul ei?

Câteva zile nu am vorbit cu nimeni. Mama adoptivă a observat că ceva nu e în regulă și a venit la mine în cameră. „Eliana, ce s-a întâmplat?” Am izbucnit în plâns și i-am arătat scrisoarea. A citit-o în liniște, apoi m-a strâns în brațe. „Îmi pare rău că ai aflat așa. Dar să știi că nu ești definită de culoarea pielii tale. Ești definită de cine ești tu, de bunătatea ta, de curajul tău.”

Dar nu era atât de simplu. La școală, copiii continuau să mă izoleze. La magazin, vânzătoarea mă întreba mereu dacă sunt „din familie” sau „adoptată”. Chiar și la biserică, bătrânele șușoteau când treceam pe lângă ele. Mă simțeam ca o străină în propria mea țară.

Într-o zi, am decis să o caut pe Ana. Am găsit adresa pe plic și, cu inima cât un purice, am luat trenul spre satul din Moldova. Când am ajuns, am simțit privirile oamenilor lipindu-se de mine ca niște ace. Am bătut la ușa unei case vechi, iar o femeie cu ochi obosiți mi-a deschis. „Bună ziua, mă numesc Eliana. Sunt… fata dumneavoastră.”

Ana a izbucnit în plâns și m-a strâns la piept. „Iartă-mă, te rog, iartă-mă!” Am plâns amândouă, acolo, în pragul casei. Mi-a povestit cum a fost forțată să mă dea spre adopție, cum a suferit, cum a încercat să mă caute, dar nu a avut curajul să meargă până la capăt. „Satul ăsta nu m-a iertat niciodată pentru că te-am născut. Dar nici eu nu m-am iertat.”

Am petrecut câteva zile cu ea, încercând să ne cunoaștem. Dar am simțit că nu pot rămâne acolo. Oamenii mă priveau cu ură, ca și cum aș fi fost o rușine. Ana era prinsă între dorința de a mă avea aproape și teama de gura lumii. Am plecat cu sufletul sfâșiat, dar cu o claritate nouă: nu eu eram problema, ci prejudecățile lor.

Când m-am întors acasă, la Brașov, am privit familia adoptivă cu alți ochi. Am înțeles că dragostea nu ține cont de sânge sau de culoare. Dar rana rămâne. Mă întreb adesea: câți copii ca mine mai suferă în tăcere, doar pentru că sunt „altfel”? Când vom învăța să iubim fără să judecăm?

Poate că nu voi găsi niciodată toate răspunsurile, dar știu că povestea mea merită spusă. Voi, cei care citiți, ați fi avut curajul să luptați pentru copilul vostru, chiar dacă lumea întreagă v-ar fi judecat?