„Mama și fratele meu se vor muta la tine în curând. Pregătește-te,” m-a avertizat verișoara mea

Era o dimineață rece de noiembrie când am primit mesajul de la verișoara mea Alina. „Mama și fratele meu se vor muta la tine în curând. Pregătește-te,” scria în el. M-am uitat la ecran, un amestec de confuzie și îngrijorare îmi strângea stomacul. Mama mea, Violeta, nu menționase nimic despre acest plan brusc.

Am sunat-o imediat pe Alina, căutând clarificări. „Hei, despre ce este acest mesaj? De ce se mută la mine?” am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

Alina a oftat la celălalt capăt al firului. „Uite, nu știu toate detaliile. Mătușa Anca trece printr-o perioadă dificilă de când a murit unchiul Sorin, și a decis să vină să stea la tine pentru o vreme. Crede că va fi bine și pentru Andrei.”

„Dar de ce eu? De ce acum?” am insistat, simțind un sentiment de nedreptate.

„Asta a decis ea. Îmi pare rău, George. Am crezut că ar trebui să știi.”

După ce am închis, am stat în tăcere. Apartamentul meu era mic, abia suficient pentru o persoană, darmite pentru trei. Și cu munca mea de designer grafic freelancer, aveam nevoie de spațiu și liniște. Această aranjare putea perturba totul.

Săptămânile au trecut cu un aer greu de anticipare. Apoi, într-o seară înnorată, au sosit. Mătușa Anca, cu ochii obosiți și un zâmbet forțat, și Andrei, arătând mai posomorât decât îmi aminteam. Mama mea, Violeta, venise și ea să-i ajute să se așeze.

Primele câteva zile au fost haotice. Andrei, un adolescent neliniștit, părea să fie în conflict cu tot și toate. Mătușa Anca petrecea ore în șir la telefon, ignorând facturile în creștere și condițiile de locuit înghesuite. Am încercat să fiu înțelegător, amintindu-mi cuvintele Alinei despre vremurile lor grele, dar răbdarea îmi era tot mai subțire.

Pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, tensiunea creștea. Munca mea avea de suferit, deoarece apartamentul era constant plin de zgomot și tensiune. Schimbările de dispoziție ale lui Andrei și indiferența mătușii Anca au început să mă afecteze. Îmi lipsea singurătatea, controlul asupra propriului meu spațiu.

Într-o seară, am ajuns acasă și am găsit o vază spartă în sufragerie, iar Andrei era întins pe canapea, cu căștile pe urechi, nepăsător. Mătușa Anca nu era de găsit. Dezordinea a fost picătura care a umplut paharul. „Andrei! Ce s-a întâmplat aici?” am cerut explicații.

El a ridicat din umeri, fără să-și dea jos căștile. „Nu știu. Așa era când am ajuns.”

Frustrarea mea a dat în clocot. „Asta nu poate continua, Andrei. Trebuie să începi să-ți asumi niște responsabilități!”

Cearta noastră a escaladat, vocile noastre ridicându-se, până când în cele din urmă mătușa Anca a apărut, cu o expresie de necitit. „Poate că a fost o greșeală,” a murmurat ea, mai mult pentru sine decât pentru noi.

A doua zi dimineața, am găsit un bilet pe masa din bucătărie. Mătușa Anca decisese că vor pleca. Trebuiau să-și găsească propriul spațiu, scria ea, pentru a face față durerii și pentru a începe de la capăt. Ușurarea pe care am simțit-o a fost amestecată cu vinovăție. Au plecat în liniște, apartamentul părând mai gol decât înainte.

În tăcerea care a urmat, am reflectat asupra relațiilor rupte și a limitelor personale pe care am luptat să le mențin. Experiența lăsase un gust amar, un memento al complexităților familiei și al costului bunătății.