„Ia-ți singur pâinea și gătește-ți singur!” – O femeie româncă care a spus, în sfârșit, destul

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot! Ia-ți singur pâinea și gătește-ți singur dacă ți-e foame!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, cu pereții galbeni și aburi de ciorbă uitată pe foc. Mâinile îmi tremurau, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Mihai s-a oprit în prag, cu sacoșa de la Mega încă în mână, privindu-mă ca și cum aș fi vorbit într-o limbă străină.

— Ce-ai pățit, Ilinca? Iar ai avut o zi grea la serviciu?

Am simțit cum mă sufoc. De ani de zile, fiecare zi era grea. Mă trezeam la 6, pregăteam pachetul pentru copii – Daria și Vlad –, îi trezeam, îi îmbrăcam, îi duceam la școală. Apoi alergam la birou, unde șefa mea, doamna Petrescu, nu știa decât să ceară rapoarte și să ridice din sprâncene dacă întârziai două minute. Seara, acasă, tot eu făceam cumpărăturile, găteam, spălam vasele, verificam temele copiilor. Mihai venea obosit de la muncă și se trântea pe canapea cu telefonul în mână.

— Nu e vorba doar de azi, Mihai! E vorba de fiecare zi din ultimii zece ani!

A tăcut. L-am văzut cum își mușcă buza de jos, semn că nu-i convine discuția. Dar nu m-am oprit.

— Ți se pare normal să vin acasă după opt ore de muncă și să găsesc chiuveta plină cu vase? Să mă întrebe copiii ce mâncăm diseară și tu să ridici din umeri? Să nu știi niciodată când au serbare sau când trebuie duși la dentist?

Mihai a oftat.

— Ilinca, tu te pricepi mai bine la astea… Eu nu mă descurc cu copiii ca tine.

— Nu e vorba de pricepere! E vorba că nu vrei să te implici!

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Ani de zile am tăcut. Am crezut că așa trebuie să fie o soție bună: să țină casa, să nu se plângă, să fie mereu disponibilă pentru toți. Mama mi-a spus mereu: „Bărbatul trebuie respectat. Tu ești stâlpul casei.” Dar eu nu mai puteam.

În acea seară, după ce Mihai a plecat trântind ușa la dormitor, am rămas singură în bucătărie. Am plâns până târziu. Daria a venit tiptil lângă mine.

— Mami, ai pățit ceva?

Am strâns-o în brațe.

— Nu, iubita mea. Doar că uneori și mamele obosesc.

A doua zi dimineață am decis să nu mai fac nimic din ce făceam de obicei. Nu am pregătit micul dejun. Nu am spălat vasele. Am plecat la serviciu lăsând totul vraiște. Când m-am întors acasă, Mihai era vizibil iritat.

— Ce-i cu dezordinea asta? Copiii au mâncat biscuiți la prânz!

— Poate ar trebui să gătești tu ceva, Mihai. Eu azi am avut nevoie de o pauză.

S-a uitat la mine ca la o nebună.

— Ilinca, nu poți să lași casa așa! Ce-o să zică lumea dacă vin în vizită?

— Lumea nu trăiește aici. Noi trăim. Și eu nu mai pot singură.

Au urmat zile tensionate. Mama m-a sunat:

— Ilinca, ce-i cu tine? Mi-a zis Mihai că ești nervoasă și neglijezi copiii.

— Mamă, nu îi neglijez! Doar că vreau să fim toți responsabili. Nu doar eu!

— Fata mea, așa sunt bărbații… Tu trebuie să fii răbdătoare.

Am simțit cum mă sufoc din nou. De ce trebuie doar eu să fiu răbdătoare? De ce nu putem fi parteneri egali?

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, Mihai a venit la mine în bucătărie.

— Ilinca… Poate ai dreptate. Poate că m-am obișnuit prea mult să faci tu totul. Dar nici eu nu știu de unde să încep…

L-am privit lung.

— Începe cu lucruri mici. Spală vasele. Ajută copiii la teme. Fă cumpărături fără să-ți spun eu ce trebuie luat.

A dat din cap încet.

— O să încerc…

Nu a fost ușor. Au fost certuri, zile când tot eu cedam și făceam lucrurile „ca să fie bine”. Dar încet-încet Mihai a început să se implice: a dus gunoiul fără să-i spun, a gătit paste cu Vlad într-o duminică (au murdărit toată bucătăria dar au râs amândoi), a mers cu Daria la serbare.

Mama încă mă sună uneori să-mi spună că „nu e frumos” ce fac. Dar eu simt că respir altfel acum. Copiii mă văd mai liniștită. Și Mihai pare mai prezent în viața noastră.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine tac și duc tot greul pe umeri? Câte dintre noi avem curajul să spunem „destul”? Oare chiar trebuie să suferim în tăcere pentru liniștea familiei sau merităm și noi liniștea noastră?