Fiul nostru voia să se mute pe litoralul nostru, reacția lui la refuzul nostru a fost neașteptată

În ultimii cinci ani, familia noastră a trăit cu un buget restrâns. Fiul nostru, Andrei, a urmat cursuri de seară la o universitate prestigioasă, iar taxa de școlarizare era orice dar ieftină. Soțul meu, Mihai, și cu mine am crezut întotdeauna în importanța unei bune educații. Am vrut ca Andrei să aibă oportunități pe care noi nu le-am avut, așa că am economisit și am redus cheltuielile unde am putut, pentru ca el să se poată concentra pe studiile sale fără povara stresului financiar.

Andrei a fost un student dedicat, iar munca sa asiduă și-a arătat roadele când a absolvit cu onoruri. Eram imens de mândri. În noaptea în care a adus acasă diploma, am sărbătorit cu o cină modestă, inimile noastre pline de speranță pentru viitorul său. A fost atunci când, în timpul acelei cine, Andrei și-a împărtășit planurile de a se muta și de a-și începe viața independentă. Îl susțineam, până când a menționat că se aștepta ca noi să continuăm să-l susținem financiar, inclusiv plata noului său apartament.

Mihai și cu mine am fost surprinși. Am încurajat întotdeauna independența și responsabilitatea, și părea că Andrei trecuse cu vederea această lecție. I-am explicat că acum, ca absolvent universitar, era timpul să se descurce singur. Nu ne puteam permite să-i finanțăm viața la nesfârșit, mai ales cu pensionarea noastră iminentă.

Reacția lui Andrei nu a fost cea pe care o așteptam. S-a supărat și ne-a acuzat că nu-i susținem visurile. A argumentat că părinții tuturor prietenilor săi îi ajutau să înceapă, și că noi eram iraționali refuzând să facem același lucru. Conversația s-a încheiat cu Andrei ieșind și trântind ușa, lăsându-ne în stare de șoc și durere.

Săptămânile au trecut cu un contact minim. Andrei s-a mutat cu un prieten, Radu, și și-a găsit un loc de muncă pe care, potrivit lui, era sub calificările sale. Încercările noastre de a-l contacta și de a repara relația s-au întâlnit cu răceală. Întâlnirile de familie au devenit tensionate, cu Andrei abia recunoscându-ne prezența.

Situația a cântărit nu doar asupra relației noastre cu Andrei, ci și asupra căsniciei noastre. Mihai și cu mine am început să ne întrebăm unde am greșit în creșterea lui. Bucuria pe care am simțit-o pentru absolvirea lui Andrei a fost înlocuită de un profund sentiment de pierdere. Ne-am imaginat această perioadă din viețile noastre diferit, sperând să-l vedem pe fiul nostru reușind și începându-și călătoria cu încredere și independență.

În schimb, am fost forțați să navigăm prin consecințele plecării sale, atât emoțional, cât și financiar. Visul unei familii unite, care se susține reciproc prin etapele vieții, părea să ne fi ocolit. Aveam speranța că timpul va vindeca ruptura dintre noi, dar pe măsură ce zilele se transformau în luni, această speranță a început să se estompeze.