„Dedicată creșterii nepotului meu: Fiul meu și nora nu oferă niciun sprijin financiar”

Soarele apunea, aruncând umbre lungi peste sufrageria unde stăteam cu nepotul meu, Cătălin. În ciuda căldurii de afară, un frig distinct persista în aerul din casă, amintindu-ne de multele lucruri de care duceam lipsă. La opt ani, Cătălin avea un zâmbet care putea lumina o cameră, dar în ultima vreme, zâmbetele lui erau din ce în ce mai rare.

Îl cresc pe Cătălin singură de când era mic. Fiul meu, Bogdan, și soția lui, Veronica, își aveau propriile vieți, ocupate și aparent prea aglomerate pentru a-l include pe Cătălin sau chiar pentru a-l sprijini. Locuiau în alt județ și ne vizitau ocazional, dar vizitele lor erau scurte și distrase. Sprijinul financiar era o promisiune neîndeplinită, lăsându-mă să mă descurc cu economiile mele în scădere și o pensie modestă.

Astăzi fusese deosebit de greu. Cătălin își depășise mărimea pantofilor, talpile erau uzate. Îmi aminteam că Bogdan promisese la telefon săptămâna trecută că va trimite niște bani. „Mamă, mă voi asigura că Cătălin primește o pereche nouă de pantofi. Voi trimite niște bani până miercuri,” spusese el. Acum era vineri și nu era niciun semn al banilor. De fiecare dată când sosea poșta, speranța creștea, doar pentru a fi înlocuită de dezamăgire.

Cătălin și cu mine petrecuserăm dimineața încercând să reparăm pantofii vechi cu niște lipici și resturi de piele pe care le găsisem în subsol. Era o soluție temporară, puțin probabil să dureze mai mult de câteva zile. Văzându-l cum se încruntă ușor când se plimba prin casă testând reparația improvizată, mi s-a strâns inima. „Bunica, crezi că tata va trimite banii astăzi?” m-a întrebat el, vocea lui fiind un amestec de speranță și incertitudine.

„Sunt sigură că va face asta, dragul meu,” i-am răspuns, mascându-mi îndoielile cu un zâmbet. Dar pe măsură ce ziua se târa, tăcerea lui Bogdan era clară și răsunătoare.

Seara a venit, și odată cu ea un apel de la Bogdan. „Mamă, îmi pare rău, dar lucrurile sunt strânse luna aceasta. Veronica vrea să refacă bucătăria, și costă mai mult decât ne-am gândit. Poate aștepta?” Vocea lui era plină de scuze, dar detașată.

Am simțit un amestec de furie și tristețe. „Ne vom descurca,” am spus încet, încercând să-mi păstrez vocea stabilă. „Nu vă faceți griji pentru noi.”

După apel, Cătălin, care se jucase cu mașinuțele lui, s-a uitat în sus. „Trimite tata banii?” Ochii lui căutau vești bune în privirea mea.

„Nu de data aceasta, Cătăline. Dar vom găsi o soluție,” am spus, trăgându-l aproape. Corpul lui mic se sprijinea de mine, căutând confort.

În acea noapte, după ce Cătălin a adormit, am stat la masa din bucătărie, cu facturile întinse în fața mea, pantofii reparați fiind un memento dureros al situației noastre. Opțiunile erau limitate și niciuna nu era bună. Aș putea tăia din cheltuielile pentru alimente, care erau deja de bază, sau poate sări peste câteva doze din medicamentele mele. Gândul era înfricoșător, dar Cătălin avea nevoie de pantofi.

Pe măsură ce stăteam acolo, greutatea situației noastre era copleșitoare. Eram dedicată creșterii nepotului meu, să-i ofer o viață bună, dar fără sprijin, drumul înainte era descurajant. Tăcerea casei îmi întorcea înapoi temerile, și pentru prima dată de mult timp, mi-am permis să plâng.