„De ce fiul meu a spus că nu sunt invitată la nunta lui”: Durerea unei mame și promisiunea zilei de mâine

Era o dimineață răcoroasă de toamnă când Ionuț mi-a spus că se va căsători. Frunzele își schimbau culoarea într-o nuanță aurie, asemenea zilei în care tatăl său ne-a părăsit. Ionuț avea doar șase ani atunci, și îmi amintesc că l-am ținut strâns, promițându-i că vom fi bine, doar noi doi împotriva lumii.

Am investit fiecare picătură de energie în a-l crește pe Ionuț. Lucrând ture duble la spital, eram adesea epuizată, dar zâmbetul lui Ionuț făcea totul să merite. Era un copil inteligent, curios despre tot și mereu gata să râdă. Am încercat să fiu prezentă la fiecare eveniment școlar, fiecare meci de fotbal și fiecare zi de naștere. Duo-ul nostru părea de nedespărțit, sau așa credeam.

Pe măsură ce Ionuț a crescut și a devenit adolescent, a devenit mai retras. Întrebările lui despre tatăl său, pe care le temeam, au început să apară tot mai des. Am făcut tot posibilul să-i răspund, dar erau lucruri pe care pur și simplu nu le puteam explica, cum ar fi de ce a ales tatăl său să plece. Ochii lui Ionuț, atât de asemănători cu ai tatălui său, mă priveau uneori cu un amestec de confuzie și resentimente. Îmi frângea inima, dar speram că această fază va trece.

A venit vremea facultății, și Ionuț s-a mutat. Eram mândră de el, studiind inginerie la o universitate prestigioasă. Vorbeam din ce în ce mai puțin, dar am atribuit asta programului său încărcat. Când mi l-a prezentat pe Ioana, prietena lui, am fost încântată. Era amabilă și părea să-l iubească cu adevărat pe Ionuț. Credeam că poate acesta era un nou capitol pentru noi, o șansă de a ne reconecta.

În ziua în care Ionuț mi-a spus despre nunta lor, făceam plăcinta lui preferată cu mere. Aroma umplea bucătăria în timp ce el ezita înainte de a vorbi. „Mamă, Ioana și cu mine am decis să avem o nuntă mică. Doar familia ei și câțiva prieteni.”

Am înghețat, cu tava de plăcintă în mână. „Ah? Și când va fi asta?”

„Peste câteva luni,” a răspuns el, evitându-mi privirea. „Mamă, am… am decis de asemenea că… ar fi mai bine dacă nu ai fi acolo.”

Tava de plăcintă a căzut pe podea. „Ce? De ce?” Vocea mea era abia un șoaptă.

Ionuț părea dureros. „E complicat. Părinții Ioanei… au anumite așteptări. E mai simplu așa.”

Mai simplu. Cuvântul răsuna în mintea mea. Toți acești ani, nimic nu fusese simplu. Nu turele duble, nu singurătatea, nu creșterea unui copil cu inima plină de întrebări fără răspuns.

„Înțeleg,” am spus încet. „Ei bine, sper că va fi o zi frumoasă pentru voi amândoi.”

Ionuț a întins mâna, ezitând. „Mamă, îmi pare rău. Vom trece pe la tine a doua zi, să petrecem ceva timp împreună.”

Am dat din cap, fără să-mi încred în voce. După ce a plecat, am stat la masa din bucătărie, mirosul plăcintei stricate persistând în aer. Ziua următoare va veni, dar astăzi, inima mea se frângea. Cum ajunsese în acest punct? Băiatul meu, lumea mea, și eu eram un străin în cea mai importantă zi a lui.