Cine are dreptul să-mi numească copilul? O luptă pentru demnitate în umbra familiei soțului meu

— Nu, nu se poate! Copilul ăsta trebuie să poarte numele tatălui său, așa cum e tradiția la noi! vocea răgușită a soacrei mele, Viorica, a spart liniștea din salonul de la maternitate. M-am trezit cu ochii în lacrimi, cu trupul încă sfâșiat de durere după naștere, și cu sufletul zdrobit de o ceartă pe care nu mi-o dorisem.

Mihai, soțul meu, stătea între noi, cu privirea în pământ. Îl știam slab în fața mamei lui, dar niciodată nu-l văzusem atât de mic. Mâinile îmi tremurau pe păturica albastră a bebelușului nostru. Îl țineam strâns la piept, ca și cum aș fi putut să-l apăr de toată lumea.

— Viorica, te rog… am spus încet, încercând să-mi păstrez calmul. Eu și Mihai am decis deja. Vrem să-l cheme Rareș. Nu vreau să-i punem numele lui Ilie, ca pe bunicul lui Mihai. E copilul nostru, nu doar al vostru!

Soacra mea s-a înroșit la față și a început să gesticuleze furioasă:

— Cum adică? Să rupi tradiția? Să ne faci de râs în sat? Toți copiii din familia noastră au purtat numele bărbaților! Ce fel de noră ești tu?

Am simțit cum mă sufoc. În mintea mea răsunau toate reproșurile adunate în anii de când mă măritasem cu Mihai: că nu gătesc ca ea, că nu țin casa destul de curată, că nu mă îmbrac „cum trebuie”. Dar acum era vorba despre fiul meu. Despre identitatea lui. Despre mine.

Mihai a încercat să spună ceva, dar Viorica l-a întrerupt:

— Dacă nu-i puneți numele Ilie, să nu mai veniți la noi! Să nu vă mai văd!

Am simțit cum mi se taie respirația. Eram singură împotriva tuturor. Mama mea murise când eram adolescentă, iar tata era prea bolnav ca să vină la București. Prietenele mele erau ocupate cu viețile lor. Eram doar eu și copilul meu.

În zilele următoare, presiunea a crescut. Soacra venea zilnic la spital, aducându-mi ciorbe și reproșuri. Cumnata mea, Alina, mi-a scris pe WhatsApp:

„Nu vrei să te gândești la familie? O să regreți dacă îi superi pe toți.”

Mihai era tot mai absent. Îl vedeam frământat, prins între mine și familia lui. Într-o seară, după ce am ajuns acasă cu Rareș, l-am găsit pe Mihai pe balcon, fumând nervos.

— Nu știu ce să fac… mi-a spus el cu voce stinsă. Mama o să mă urască dacă nu-i facem pe plac.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine? am izbucnit eu. Nu contează ce vreau eu? Nu contează că e copilul nostru?

A tăcut mult timp. Apoi a zis:

— Poate că ar trebui să cedăm… E doar un nume.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Pentru el era „doar un nume”. Pentru mine era totul: era dovada că exist și eu în ecuația asta, că nu sunt doar o umbră pe lângă familia lui.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. L-am ținut pe Rareș în brațe și am plâns încet, ca să nu-l trezesc pe Mihai. Mi-am amintit de mama mea, care mereu îmi spunea: „Să nu lași pe nimeni să-ți calce sufletul în picioare.”

A doua zi am luat o decizie. Am mers singură la Starea Civilă. Doamna de acolo m-a privit lung când i-am spus că vreau să-l declar pe copil Rareș Andrei Popescu.

— Soțul dumneavoastră e de acord?

Am ezitat o clipă, apoi am spus:

— Da. E copilul nostru și așa vrem.

Când Mihai a aflat, s-a supărat rău:

— Cum ai putut să faci asta fără mine? O să fie scandal mare!

— Mai mare decât cel din sufletul meu? am întrebat eu cu voce tremurată.

Au urmat luni grele. Soacra nu ne-a mai vorbit deloc. La botez a venit doar ca să stea într-un colț și să arunce priviri tăioase. Mihai s-a închis tot mai mult în el; uneori îl simțeam departe, ca și cum ar fi fost un străin.

Dar Rareș creștea frumos. Zâmbea larg când îl luam în brațe și îmi spunea „mama” cu ochii lui mari și curați. În fiecare zi mă uitam la el și știam că am făcut ce trebuia.

Au trecut doi ani până când Viorica a venit din nou la noi acasă. A bătut la ușă într-o dimineață ploioasă și mi-a întins o pungă cu plăcinte calde.

— Am greșit… mi-a spus încet, fără să mă privească în ochi. Dar tot Ilie trebuia să-l cheme…

Am zâmbit trist și i-am mulțumit pentru plăcinte. Nu mai aveam nevoie de aprobarea ei.

Mihai încă mai oftează uneori după „liniștea” dinainte. Dar eu știu că liniștea aceea era doar tăcerea mea.

Acum mă întreb: câte femei din România trăiesc încă sub umbra acestor tradiții? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” când toată lumea ne vrea cuminți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?