„Ai probleme cu fiica ta? Trimite-o la tatăl ei. Dacă refuzi, dă vina pe tine. Eu nu te voi ajuta să rezolvi această situație,” declară mama

Elena s-a mândrit întotdeauna că este o femeie puternică și independentă. La 36 de ani, avea o carieră de succes, o casă confortabilă într-un cartier suburban din Cluj și o viață socială vibrantă. Dar cel mai dificil rol al ei era acela de mamă singură pentru fiica ei de 10 ani, Ioana.

Ioana era un copil plin de energie și curiozitate. Dar pe măsură ce se apropia de adolescență, comportamentul ei a început să se schimbe. A devenit sfidătoare, notele ei au scăzut și a început să aibă probleme la școală. Elena a încercat totul: consiliere, meditații, chiar și schimbarea școlilor, dar nimic nu părea să funcționeze.

Vasile, fostul soț al Elenei și tatăl Ioanei, a fost întotdeauna o figură periferică în viața Ioanei. Un om militar, era disciplinat și ferm, și în rarele ocazii când petrecea timp cu Ioana, ea părea să se transforme într-un copil bine comportat și respectuos. Prietenii și familia au început să sugereze că poate Ioana avea nevoie de o prezență masculină mai puternică în mod regulat. Poate avea nevoie de tatăl ei.

Într-o seară, la o cafea, mama Elenei, Adriana, nu a ocolit cuvintele. „Elena, te zbați, și este clar că Ioana are nevoie de un mediu diferit. De ce nu o lași să stea cu Vasile pentru o vreme? El are disciplina și structura de care are nevoie.”

Elena s-a retras la sugestia aceasta. „Mamă, nu pot pur și simplu să o trimit. Ea este fiica mea, și trebuie să rezolv asta.”

Adriana a oftat, vocea ei fiind un amestec de frustrare și îngrijorare. „Dacă refuzi să faci ce este mai bine pentru ea, atunci va trebui să te învinovățești. Vă iubesc pe amândouă, dar nu te voi ajuta să cureți această mizerie dacă nu ești dispusă să faci alegeri dificile.”

Conversația a lăsat-o pe Elena tulburată. Se simțea ca un eșec ca mamă. În acea noapte, când a așezat-o pe Ioana adormită în pat, privirea feței ei inocente i-a umplut inima de hotărâre. Nu se va da bătută. Va lupta mai tare.

Lunile au trecut, și determinarea Elenei a dus doar la mai multă frustrare. Întâlnirile școlare au devenit mai frecvente, iar comportamentul Ioanei a devenit mai erratic. Relația Elenei cu fiica ei a ajuns la un punct de rupere. Extenuată și disperată, Elena l-a sunat în cele din urmă pe Vasile.

Vasile a fost de acord să o ia pe Ioana pentru vara, sugerând că o schimbare de peisaj și stilul său de viață disciplinat ar putea să-i facă bine. Elena, deși cu inima frântă, spera la un miracol.

Vara a trecut, și Ioana s-a întors acasă. Inițial, părea îmbunătățită, mai compusă și cooperantă. Dar pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, vechile modele au reapărut. Sfidarea, notele proaste, apelurile de la școală – toate au revenit, ca și cum nu ar fi plecat niciodată.

Elena era la capătul puterilor. A încercat ambele căi – păstrându-și fiica aproape și trimițând-o departe – și niciuna nu a funcționat. Realizarea că s-ar putea să nu găsească niciodată o soluție o apăsa greu. Se simțea izolată, cuvintele mamei ei răsunându-i în minte, învinovățindu-se pentru incapacitatea ei de a schimba lucrurile.

Pe măsură ce frunzele de toamnă începeau să cadă, Elena stătea lângă fereastra ei, privind-o pe Ioana jucându-se afară, râsul ei fiind un balsam temporar pentru o tulburare continuă. Elena știa că drumul înainte va fi lung și plin de provocări. Speranța pentru o soluție ușoară s-a estompat, înlocuită de realitatea dură a situației ei.