„Cât de Repede a Trecut Viața, Toți Acești Ani. Și Cum au Devenit Inutili pentru Copiii Lor Adulți”: Nu Mai Putea Asculta, Ochii Ei S-au Umplut de Lacrimi

Elena stătea în sufrageria ei confortabilă, lumina blândă a șemineului aruncând umbre jucăușe pe pereți. Camera era plină de căldura amintirilor, dar se simțea goală fără prezența copiilor ei. Avea trei copii: Horia, Ștefan și Raluca. Toți crescuseră și plecaseră, lăsând-o pe Elena și pe soțul ei, Bogdan, să navigheze singuri liniștea casei.

Horia, cel mai mare, fusese întotdeauna ambițios. De mic visa să exploreze lumea dincolo de micul lor oraș din România. La 18 ani, a primit o bursă pentru a studia în Europa și a acceptat cu nerăbdare oportunitatea. Elena își amintea ziua în care a plecat ca și cum ar fi fost ieri. Îl îmbrățișase strâns la aeroport, lacrimile curgându-i pe obraji în timp ce îi șoptea: „Ai grijă de tine, băiatul meu.” Horia promisese să viziteze des, dar viața avea alte planuri.

Anii au trecut, iar Horia s-a stabilit în Germania, construindu-și o viață alături de soția și copiii săi. La început trimitea fotografii și scrisori regulat, dar pe măsură ce timpul trecea, corespondența devenea tot mai rară. Elena prețuia fiecare scrisoare și fotografie primită, păstrându-le într-o cutie de lemn pe care Bogdan o meșterise pentru ea. În serile reci de iarnă, stătea lângă foc și răsfoia amintirile, inima ei plină de dor.

Ștefan, copilul mijlociu, fusese întotdeauna aventuros. S-a înrolat în armată imediat după liceu și a fost staționat în diverse părți ale lumii. Vizitele lui acasă erau sporadice și scurte. Elena își făcea griji constant pentru el, dar găsea alinare în apelurile telefonice și emailurile ocazionale. Viața lui Ștefan era un vârtej de misiuni și desfășurări, lăsând puțin timp pentru familie.

Raluca, cea mai mică, era lumina ochilor Elenei. Întotdeauna fusese apropiată de mama ei, împărtășind secrete și vise până târziu în noapte. Dar cariera Ralucăi ca jurnalist o ducea în diferite orașe și țări, urmărind povești și termene limită. Suna des, dar vizitele erau rare. Elena ducea dorul discuțiilor lor târzii și râsului Ralucăi care umplea casa.

Într-o seară de iarnă deosebit de rece, Elena stătea lângă foc cu cutia ei de amintiri din lemn. A scos o scrisoare de la Horia, datată acum cinci ani. În timp ce citea cuvintele lui, ochii i s-au umplut de lacrimi. „Mamă, îmi este atât de dor de voi toți,” scrisese el. „Aș vrea să pot vizita mai des, dar viața este atât de ocupată aici.” Elena a strâns scrisoarea la piept, simțind greutatea anilor care trecuseră.

Bogdan a intrat în cameră și a văzut-o pe Elena plângând. S-a așezat lângă ea și i-a luat mâna în a lui. „Și mie îmi este dor de ei,” a spus el încet. „Dar trebuie să acceptăm că acum au propriile lor vieți.”

Elena a dat din cap, ștergându-și lacrimile. „Știu,” a șoptit ea. „Dar doare atât de mult.”

Sărbătorile erau deosebit de grele pentru Elena. Decora casa cu grijă, sperând că anul acesta unul dintre copiii ei ar putea să o surprindă cu o vizită. Dar Crăciunul venea și trecea doar cu apeluri telefonice și video pentru a umple golul.

Într-o seară, în timp ce Elena pregătea cina, a primit un apel de la Raluca. „Mamă,” a spus Raluca ezitant, „am niște vești.”

Inima Elenei bătea cu putere. „Ce este, draga mea?”

„Mă mut în Australia pentru un nou loc de muncă,” a spus Raluca. „Este o oportunitate grozavă.”

Elena a simțit un fior de tristețe dar a forțat un zâmbet în vocea ei. „Este o veste minunată, Raluca. Sunt atât de mândră de tine.”

După ce a închis telefonul, Elena s-a așezat la masa din bucătărie, simțindu-se mai singură ca niciodată. Bogdan s-a alăturat ei, simțindu-i neliniștea.

„Sunt toți atât de departe,” a spus Elena încet.

Bogdan a îmbrățișat-o strâns. „Încă ne avem unul pe celălalt,” i-a amintit el.

Elena a dat din cap, dar durerea din inima ei rămânea. Știa că viața nu va mai fi niciodată la fel fără copiii ei aproape. Anii trecuseră repede, lăsând în urmă un șir de amintiri și un gol care nu putea fi niciodată umplut.