O lecție amară la cantină: Povestea mea ca tată și fiu

— Vlad, unde ai fost ieri? Am primit telefon de la dirigintă că nu ai ajuns la ore.

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Vlad, cu ochii în pământ, își frământa mâinile. Avea doar șaisprezece ani, dar încăpățânarea lui era deja celebră în familie.

— Am avut nevoie să mă plimb, tata. Nu mai suport la școală… E totul degeaba.

M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge inima. Îl înțelegeam, poate mai mult decât ar fi crezut vreodată. Și eu am crescut într-un cartier de blocuri cenușii din Ploiești, cu vise mari și realități mici. Dar nu puteam să-l las să creadă că fuga e o soluție.

— Vlad, azi nu mergi la școală. Azi vii cu mine la cantină. Să vezi ce înseamnă să muncești pentru fiecare leu.

A ridicat privirea, surprins și revoltat.

— Ce? Nu poți să-mi faci asta! O să râdă toți de mine!

— Mai bine să râdă acum decât să plângi mai târziu, i-am răspuns scurt.

Drumul spre cantină a fost tăcut. Îmi aminteam cum tata mă lua cu el la fabrica de ulei când eram mic, să văd cum e viața adevărată. Poate că era timpul ca Vlad să simtă pe pielea lui greutatea responsabilității.

La cantină, l-am pus să spele vasele. Mâinile lui delicate, obișnuite cu joystick-ul și telefonul, au început să tremure după primele tăvi murdare. Doamna Mariana, bucătăreasa-șefă, l-a privit cu milă.

— Lasă-l, dom’le Mihai, e doar un copil…

— Nu, Mariana. Azi nu e copil. Azi e om mare.

Vlad a tăcut și a continuat să spele. După o oră, fața îi era roșie de abur și ochii îi luceau a lacrimi neplânse. L-am văzut cum se uită pe furiș la ceilalți băieți de vârsta lui care veneau să cumpere covrigi înainte de școală. Unii l-au recunoscut și au început să râdă.

— Uite-l pe Vlad! S-a făcut spălător de vase!

Am simțit o furie mocnită în piept, dar m-am abținut. Știam că trebuie să-l las să treacă prin asta.

La prânz, Vlad a venit la mine cu ochii înroșiți.

— Tata… pot să plec acasă?

— Nu încă. Mai avem de făcut curat în sală.

A oftat și s-a apucat de treabă. Când am terminat programul, era epuizat. În drum spre casă, nu a scos niciun cuvânt. Seara, la masă, soția mea, Ioana, m-a privit acuzator.

— Mihai, nu crezi că ai exagerat? E doar un copil speriat…

— Ioana, dacă nu învață acum ce înseamnă munca și rușinea, când o va face? Vrei să ajungă ca mine?

Vlad a izbucnit:

— Nu vreau să fiu ca tine! Nu vreau să trăiesc toată viața spălând vase sau muncind pe nimic!

Am simțit că mă lovește cu fiecare cuvânt. Dar poate că avea dreptate. Poate că eu eram prea aspru pentru că nu voiam ca el să repete greșelile mele.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la tata și la cât l-am urât când mă obliga să muncesc în vacanțe. Dar tot el m-a învățat ce înseamnă demnitatea.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Tata… pot să merg azi la școală?

L-am privit lung și am zâmbit trist.

— Da, Vlad. Dar vreau să știi că nu te-am pedepsit din răutate. Am vrut doar să vezi că viața nu e ușoară pentru nimeni.

A dat din cap și a ieșit pe ușă fără alte cuvinte.

După câteva zile, am aflat că povestea noastră ajunsese pe internet. Unii mă făceau tiran, alții mă lăudau că am încercat să-l educ altfel. Eu nu știam dacă am procedat corect sau nu. Poate că am fost prea dur. Poate că am reușit să-i arăt ceva important.

Seara aceea am stat singur pe balcon și m-am întrebat: oare cât de departe trebuie să mergem ca părinți pentru a ne proteja copiii? Unde se termină dragostea și începe greșeala? Voi ce ați fi făcut în locul meu?