Umbrele din casa copilăriei: O confruntare cu trecutul

— Nu vreau să vin, mamă! am spus, dar vocea mea a sunat slabă, ca și cum nici eu nu credeam ce spun.

— Nu se poate, Ilinca. Vin toți: mătușa Viorica, unchiul Ghiță, chiar și verișoara ta, Raluca. Nu poți lipsi. Ești fata mea, trebuie să fii aici.

Telefonul a tăcut, dar cuvintele ei au rămas suspendate în aerul greu al camerei mele. M-am uitat pe fereastră la blocurile cenușii și m-am simțit din nou copilul speriat care se ascundea sub masă când părinții se certau. De fiecare dată când mergeam acasă la țară, la Băleni, simțeam cum mă apasă pereții casei bătrânești, cum fiecare colț ascunde o amintire pe care aș vrea s-o uit.

Dar acum aveam 29 de ani și nu mai voiam să fug. Am făcut bagajul cu mâini tremurânde și am luat trenul spre sat. Pe drum, am privit câmpurile verzi și am încercat să-mi imaginez că totul va fi altfel. Poate că de data asta voi reuși să spun ce simt.

Când am ajuns, mama mă aștepta în poartă, cu șorțul plin de făină și ochii roșii de oboseală.

— Hai, Ilinca, ajută-mă cu prăjiturile! Oaspeții vin după-amiază.

Am intrat în bucătăria mică, unde mirosul de cozonac proaspăt se amesteca cu cel de ceapă călită. Tata stătea în curte, tăind lemne cu o furie mută. Nu mi-a spus nimic când am trecut pe lângă el, doar a dat din cap.

— Ce-ai pățit cu tata? am întrebat-o pe mama în șoaptă.

— Lasă-l, are el grijile lui. Nu-i ziua să-l întrebi nimic.

Așa era mereu: tata tăcea, mama muncea și eu încercam să nu deranjez pe nimeni. Dar azi nu mai voiam să fiu invizibilă.

Oaspeții au început să sosească pe la trei. Mătușa Viorica a intrat prima, cu vocea ei stridentă:

— Ilinca! Ce mare te-ai făcut! Dar tot slabă ai rămas… Nu mănânci nimic la București?

Am zâmbit forțat și am înghițit replica care-mi stătea pe limbă. Raluca a venit ultima, cu fiica ei de trei ani în brațe. Toți s-au așezat la masă, iar discuțiile au început să curgă: cine s-a îmbolnăvit, cine a mai murit prin sat, cine și-a luat mașină nouă.

La un moment dat, unchiul Ghiță a ridicat paharul:

— Hai să bem pentru sănătatea familiei! Să fim uniți!

Am simțit un nod în gât. Familia noastră nu fusese niciodată unită. Tata bea și țipa la mama când eram mică, iar eu mă ascundeam în pod ca să nu-i aud. Mătușa Viorica făcea mereu glume pe seama mea că sunt „prea sensibilă”, iar Raluca râdea cu ea.

De data asta n-am mai putut tăcea.

— Știți ce? Familia asta n-a fost niciodată unită! Mereu v-ați certat, v-ați vorbit urât și v-ați prefăcut că totul e bine doar când veneau musafiri!

Toți au amuțit. Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi spart o icoană.

— Ilinca… nu e momentul…

— Ba tocmai că e momentul! Mereu am simțit că nu sunt destul de bună pentru voi! Când eram mică și tata țipa la tine, mamă, tu îmi spuneai să tac și să nu-l supăr. M-ați făcut să cred că vina e a mea!

Tata a trântit paharul pe masă.

— Gata! Nu mai vreau scandaluri în casa mea!

— Dar scandalurile au fost mereu aici! Doar că le-ați ascuns sub preș!

M-am ridicat de la masă și am ieșit în curte. Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Raluca m-a urmat.

— Ilinca… nu știam că ai suferit așa…

— Nici n-ai vrut să știi! Erai prea ocupată să râzi cu mătușa Viorica de mine!

A tăcut o clipă.

— Știi… nici eu n-am avut curaj să spun ce simt. La noi acasă era la fel… Tata pleca cu zilele și mama plângea nopțile. Dar n-am vorbit niciodată despre asta.

Am privit-o pentru prima dată ca pe o soră, nu ca pe o rivală.

— Poate ar trebui să încercăm să fim altfel decât părinții noștri…

Am stat împreună pe banca din curte până s-a lăsat seara. În casă se auzeau vocile ridicate ale adulților, dar pentru prima dată nu mi-a mai fost frică.

Când am intrat din nou în bucătărie, mama m-a privit cu ochii umezi.

— Îmi pare rău dacă te-am rănit… N-am știut cum să fac altfel…

Am îmbrățișat-o strâns. Poate că nu putem schimba trecutul, dar putem încerca să fim sinceri măcar acum.

În noaptea aceea am dormit în camera copilăriei mele fără să mă mai tem de umbrele de pe pereți. Poate că vindecarea începe atunci când ai curajul să spui adevărul.

Oare câți dintre noi trăim cu răni ascunse doar pentru că ne e teamă să le arătăm? Cât timp vom mai lăsa tăcerea să ne despartă?