Umbra unui frate: Povestea lui Tamás și a sacrificiului uitat

— Sorin, nu mai pot… Nu mai pot singur. Te rog, vino la mine.

Vocea lui Tamás, fratele meu mai mare, răsuna în receptor ca o umbră a bărbatului puternic pe care îl știam. Era trecut de miezul nopții, iar afară ploua cu găleata. M-am ridicat din pat fără să clipesc, cu inima strânsă de presimțiri negre. Tamás fusese mereu stâlpul nostru: după ce tata a murit devreme, el a muncit pe șantier, a renunțat la facultate ca să ne țină pe linia de plutire. Mama spunea mereu: „Fără Tamás, eram pierduți.”

Anii au trecut, iar el și-a întemeiat o familie: două fete, Ana și Irina, și o soție, Lidia. Casa lor era mereu plină de râsete și miros de ciorbă proaspătă. Dar când Tamás s-a îmbolnăvit — un diagnostic crunt de scleroză multiplă — totul s-a schimbat. Lidia s-a retras în sine, fetele au început să vină tot mai rar acasă. Eu eram singurul care-l vizita constant, deși locuiam la 60 de kilometri distanță.

În acea noapte am găsit casa scufundată în întuneric. Tamás stătea pe marginea patului, cu ochii roșii și mâinile tremurânde. M-a privit ca un copil speriat.

— Sorin, nu mai vine nimeni… Nu știu ce-am făcut greșit.

M-am așezat lângă el și l-am strâns în brațe. Am simțit cât de fragil devenise trupul lui odinioară viguros.

— N-ai făcut nimic greșit, Tamás. Ai dat totul pentru ei.

A oftat adânc.

— Poate că am dat prea mult… Poate că i-am obișnuit să primească fără să învețe să dăruiască.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Ana și Irina. Le-am sunat pe amândouă.

— Tatăl vostru are nevoie de voi! Nu puteți să-l lăsați singur acum!

Ana mi-a răspuns sec:

— Sorin, am serviciu, am copii mici… Nu pot să mă împart. Lidia ar trebui să se ocupe de el.

Irina nici măcar nu mi-a răspuns la telefon. Lidia mi-a deschis ușa cu ochii umflați de plâns.

— Nu mai pot, Sorin. Mă simt captivă aici. Nu mai e omul pe care l-am iubit…

Am simțit cum mă sufoc între pereții acelei case care altădată era plină de viață. Am început să vin tot mai des, să-l ajut la baie, să-i gătesc, să-l scot la plimbare cu scaunul cu rotile prin parcul mic din cartier. Oamenii se uitau la noi cu milă sau cu indiferență. Uneori îl vedeam pe Tamás cum își ascunde lacrimile când treceam pe lângă o bancă unde altădată stătea cu fetele lui.

Într-o zi, după ce l-am adus acasă din parc, m-a privit lung:

— Sorin, crezi că m-au uitat? Sau doar le e prea greu să mă vadă așa?

Nu am știut ce să-i răspund. În sufletul meu creștea furia față de Ana și Irina, dar și o vinovăție surdă: oare eu aș fi fost diferit dacă eram în locul lor? Oare sacrificiul lui Tamás ne-a făcut pe toți incapabili să vedem omul din spatele rolului de salvator?

Seara aceea am petrecut-o împreună privind vechi albume foto. Tamás zâmbea amar la pozele cu el tânăr, ținându-le pe fete în brațe.

— Uite cât erau de mici… Atunci nu le era rușine să mă iubească.

Am simțit un nod în gât.

— Le e greu acum, Tamás. Poate nu știu cum să gestioneze durerea asta.

— Sau poate nu vor… — a șoptit el.

Într-o duminică am încercat din nou să le adun pe toate la masă. Am gătit împreună cu Tamás sarmale, așa cum făcea mama când eram copii. Ana a venit pentru câteva ore, dar a stat mai mult pe telefon. Irina a apărut abia spre seară, grăbită și absentă.

— Tată, trebuie să plec… Am o întâlnire importantă mâine dimineață.

Tamás i-a luat mâna și i-a spus încet:

— Mi-e dor de tine, Irina…

Ea și-a tras mâna stânjenită și a plecat fără să se uite înapoi. După ce ușa s-a închis, Tamás a izbucnit în plâns ca un copil rănit.

— De ce nu pot să-i urăsc? De ce tot eu îi iert?

Am rămas lângă el până târziu în noapte. În liniștea aceea apăsătoare m-am întrebat dacă nu cumva sacrificiul lui Tamás a fost zadarnic — dacă dragostea necondiționată nu e decât o povară pe care ceilalți o uită imediat ce nu le mai folosește.

Când Tamás s-a stins câteva luni mai târziu, la înmormântare au venit toți: Ana plângea zgomotos, Irina părea pierdută. Dar eu știam că lacrimile lor erau prea târzii pentru omul care le dăduse totul.

Acum, când privesc spre casa goală a fratelui meu, mă întreb: oare merită să te sacrifici pentru ceilalți dacă atunci când ai nevoie de ei rămâi singur? Sau poate adevărata iubire nu cere nimic în schimb — nici măcar recunoștință?