Știi că te aud, mamă?

— De ce nu-mi răspunzi niciodată, mamă? am întrebat-o într-o seară, când ploaia bătea cu furie în geamurile apartamentului nostru din Galați. Aveam doisprezece ani și vocea mi se frângea între furie și disperare. Mama stătea la masa din bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, privirea pierdută undeva departe, dincolo de perdeaua udă.

— Nu e nimic de spus, Vlad, a murmurat ea, fără să mă privească.

Dar eu știam că nu era adevărat. Între noi plutea mereu ceva nespus, o povară care ne apăsa sufletele și ne făcea străini sub același acoperiș. Tata murise când aveam șapte ani, într-un accident de mașină pe drumul spre Tecuci. Mama nu a vorbit niciodată despre acea zi. Nici despre țipetele din noaptea de dinainte, nici despre lacrimile pe care le-am auzit prin perete. Tot ce știam era că, după înmormântare, mama s-a închis într-o tăcere de gheață.

Anii au trecut și am învățat să trăiesc cu întrebările. Să-mi ascund dorul după tata și să-mi reprim furia față de mama. Să mă prefac că suntem o familie normală, deși fiecare masă era un ritual al tăcerii și fiecare aniversare un motiv de tristețe. Singurul meu refugiu era bunica Ileana, mama mamei mele, care locuia la două blocuri distanță. La ea găseam mereu o prăjitură caldă și o vorbă bună.

— Las-o pe maică-ta, Vlad, îmi spunea bunica într-o zi de vară, când stăteam amândoi pe balconul ei. E greu să fii singură. Și ea poartă o durere mare în suflet.

— Dar de ce nu vorbește cu mine? De ce nu-mi spune ce s-a întâmplat cu tata?

Bunica a oftat adânc și mi-a mângâiat părul.

— Uneori, oamenii tac ca să nu-i doară mai tare.

Nu am înțeles atunci. Am început să cred că poate eu eram problema. Că dacă aș fi fost mai bun, mai cuminte, mama m-ar fi iubit altfel. Că poate tăcerea ei era pedeapsa pentru ceva ce făcusem sau nu făcusem.

În liceu, lucrurile s-au agravat. Mama lucra două schimburi la fabrica de confecții și venea acasă obosită, cu ochii roșii și mâinile crăpate. Eu mă refugiam în cărți și în prietenii mei: Radu și Sorina. Ei erau singurii care știau cât de greu îmi era acasă.

— Ai încercat să vorbești cu ea? m-a întrebat Sorina într-o seară, când stăteam pe malul Dunării.

— De zeci de ori. Dar parcă vorbesc cu un zid.

— Poate are nevoie să audă că o ierți.

— S-o iert? Pentru ce?

Sorina a ridicat din umeri.

— Pentru tot ce nu poate spune.

Nu am priceput atunci sensul vorbelor ei. Dar le-am purtat cu mine ani întregi.

Adevărul a ieșit la iveală abia după ce am terminat facultatea la București și m-am întors acasă pentru scurt timp. Mama era tot mai bolnavă, slăbită de ani de muncă și griji. Într-o noapte, am găsit-o plângând în bucătărie, cu poza tatei în mână.

— Vlad… trebuie să-ți spun ceva, a început ea cu voce tremurată.

M-am așezat lângă ea, simțind cum inima îmi bate nebunește.

— În noaptea dinainte să moară tatăl tău… am avut o ceartă urâtă. Eu i-am spus să plece dacă nu-i convine viața cu noi. El… el a plecat supărat și nu s-a mai întors niciodată.

Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. Am simțit cum furia și durerea se amestecau în mine ca un vârtej.

— Deci tu… tu l-ai alungat?

Mama a dat din cap încet.

— Nu am vrut… Nu mi-am imaginat că va păți ceva. Am trăit cu vina asta toți anii ăștia. De asta n-am putut să-ți vorbesc…

Am rămas tăcuți mult timp. În sfârșit aveam răspunsul pe care îl căutasem toată viața, dar nu știam ce să fac cu el. S-o urăsc? S-o iert? Să urlu sau să plâng?

Am plecat din Galați la scurt timp după aceea. M-am mutat la Cluj și mi-am construit propria familie. Soția mea, Ioana, e tot ce mi-a lipsit mie acasă: caldă, deschisă, iubitoare. Avem un băiat, Darius, care seamănă leit cu tata când râde.

Dar oricât de mult aș încerca să fiu altfel decât mama, uneori mă surprind ridicând vocea sau retrăgându-mă în tăcere când ceva mă doare prea tare. Și atunci îl văd pe Darius uitându-se la mine cu ochii mari și speriați și mă cutremur.

Într-o seară, după ce l-am certat pentru o prostie măruntă, Darius a venit la mine în dormitor.

— Tati… tu mă auzi când îți vorbesc?

M-am uitat la el și am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am aplecat și l-am strâns tare în brațe.

— Te aud, puiule. Te aud mereu.

Și atunci am înțeles: dragostea nu vindecă totul peste noapte. Dar poate începe să repare ceea ce trecutul a sfâșiat dacă avem curajul să ne ascultăm unii pe alții.

Acum mama nu mai e printre noi. Dar uneori mă întreb: oare dacă aș fi avut curajul să-i spun cât de mult mă doare tăcerea ei, s-ar fi schimbat ceva? Oare câte familii trăiesc astăzi sub povara unor secrete nespuse? Ce-ar fi dacă am avea curajul să ne spunem adevărul înainte să fie prea târziu?