Planuri Spulberate: Un Weekend cu Soacra

— Nu cred că pot să fac asta încă o dată, mi-am spus în gând, în timp ce telefonul vibra insistent pe masa din bucătărie. Era vineri seara, iar liniștea casei era spartă doar de râsetele copiilor din camera lor. Am privit ecranul: „Mama lui Vlad”. Am oftat adânc, știind că orice conversație cu soacra mea, Mariana, avea să-mi dea peste cap planurile pentru weekend.

— Bună seara, mamă, am răspuns cu voce joasă, încercând să par mai relaxată decât eram.

— Bună, Ilinca! Ce faci? Sper că nu te deranjez, dar m-am gândit că ar fi momentul perfect să facem o curățenie generală la voi. Știi și tu, primăvara e aproape, iar casa trebuie să strălucească! Vin mâine dimineață la opt, să nu vă prind dormind!

Am rămas cu telefonul la ureche câteva secunde după ce a închis. Nici măcar nu mi-a dat timp să răspund. M-am uitat la Vlad, care tocmai intrase în bucătărie cu un zâmbet larg pe față.

— Cine era?

— Mama ta. Vine mâine la opt să facem curățenie generală. Să nu cumva să dormim prea mult, am spus cu un sarcasm amar.

Vlad a ridicat din umeri.

— Las-o, Ilinca, știi cum e ea. Dacă îi spui nu, se supără și nu mai vorbește cu noi o lună.

— Dar nu e corect! Aveam planuri pentru weekendul ăsta. Voiam să mergem cu copiii în parc, să ne uităm la un film… De ce trebuie mereu să facem ce vrea ea?

Vlad a tăcut. Știam că nu va lua niciodată atitudine față de mama lui. Întotdeauna a fost așa: Mariana decidea totul, iar noi trebuia să ne conformăm.

Noaptea aceea am dormit prost. M-am trezit înainte de răsărit și am început să strâng prin casă, sperând că dacă va găsi totul în ordine, poate va renunța la ideea de „curățenie generală”. Dar la opt fix, Mariana a sunat la ușă, cu două sacoșe pline de produse de curățenie și o privire critică.

— Bună dimineața! Ați dormit bine? Hai, Ilinca, nu sta! Avem mult de lucru!

Copiii s-au ascuns în camera lor când au auzit vocea ei. Vlad s-a făcut nevăzut sub pretextul că are „treabă urgentă la birou”. Am rămas singură cu Mariana și cu lista ei interminabilă de lucruri de făcut.

— Uite praful ăsta! Nu știu cum poți trăi așa… Pe vremea mea, casa era lună în fiecare zi! Și covorul ăsta… când l-ai spălat ultima dată?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Fiecare reproș era ca o rană veche care se deschidea din nou. Îmi aminteam primele luni după ce m-am mutat cu Vlad: Mariana venea aproape zilnic „să ne ajute”, dar tot ce făcea era să mă critice. Niciodată nu eram destul de bună pentru fiul ei.

— Ilinca, ai grijă cum freci acolo! Nu vezi că rămâne urme?

Am strâns din dinți și am continuat. În mintea mea se derulau toate momentele în care am încercat să-i fac pe plac: mesele perfecte de Crăciun, cadourile atent alese, zâmbetele forțate la fiecare întâlnire de familie. Nimic nu era suficient.

La prânz eram epuizată. Mariana nu părea deloc obosită; dimpotrivă, părea că abia începe.

— Hai să facem și dulapurile! Știi cât praf se adună acolo?

— Mariana, cred că ar trebui să ne oprim puțin. Copiii n-au mâncat nimic azi… poate ar trebui să le pregătesc ceva.

— Lasă copiii! Să vină și ei să ajute! Așa învață ce înseamnă responsabilitatea!

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu voiam ca fetița mea, Ana, să crească simțindu-se mereu insuficientă, așa cum mă simțeam eu lângă Mariana.

Am intrat în camera copiilor și i-am găsit pe Ana și Radu stând cuminți pe covor.

— Mami, de ce e bunica supărată?

— Nu e supărată, iubita mea. Așa e ea… vrea doar să ne ajute.

Dar nici eu nu mai credeam asta. Era vorba despre control, despre putere. Despre faptul că nu mă considera niciodată destul de bună pentru fiul ei.

După-amiaza a trecut greu. La un moment dat, Mariana a început să scoată hainele din dulapuri și să le sorteze fără să mă întrebe nimic.

— Rochia asta? Prea scurtă pentru o mamă serioasă! Și bluza asta… nu ți se potrivește!

Atunci am simțit că nu mai pot. Am luat o gură de aer și am spus:

— Mariana, te rog oprește-te! E casa mea și vreau să decid eu ce păstrez și ce arunc!

A urmat o tăcere grea. Mariana m-a privit ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Nu-mi vine să cred că-mi vorbești așa după tot ce am făcut pentru voi!

— Știu că vrei să ne ajuți, dar uneori simt că nu mă vezi deloc. Că orice aș face nu e suficient…

Mariana a oftat și a ieșit din cameră fără un cuvânt. Vlad a apărut abia spre seară, când casa era deja întoarsă pe dos și atmosfera era irespirabilă.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar că uneori trebuie să aleg între liniștea mea și liniștea tuturor celorlalți.

Seara am stat singură pe balcon, privind luminile orașului. M-am întrebat dacă voi reuși vreodată să fiu acceptată cu adevărat sau dacă va trebui mereu să lupt pentru fiecare colț de liniște în casa mea.

Oare câte femei trăiesc același lucru? Oare cât timp trebuie să treacă până când curajul de a spune „nu” devine mai puternic decât frica de a dezamăgi?