O viață de sacrificiu: Povestea unui tată care a ales să sufere în tăcere pentru fiul său

— Nu mai pot, tată! Nu mai vreau să aud de visele tale! strigă Radu, trântind ușa camerei de zi.
Am rămas nemișcat în bucătărie, cu lingura de lemn în mână, amestecând în oala cu terci de ovăz. Mirosul fad mă urmărea de ani de zile, dar nu mă deranja. Mă obișnuisem să mănânc ieftin, să port haine vechi, să nu ies în oraș, doar ca Radu să poată avea tot ce eu nu am avut.

Îmi amintesc perfect ziua în care s-a născut. Era o dimineață rece de februarie, iar eu, Ion, un simplu muncitor la fabrica de mobilă din Pitești, am simțit că lumea mea s-a schimbat pentru totdeauna. Am jurat atunci, în fața soției mele, Maria, că băiatul nostru nu va duce lipsă de nimic.

Anii au trecut greu. Salariul meu abia ajungea pentru facturi și mâncare. Maria s-a îmbolnăvit devreme, iar tratamentele au înghițit tot ce aveam pus deoparte. Am început să fac ore suplimentare, să car mobilă în timpul liber, să repar garduri prin sat. Mâncam terci de ovăz și cartofi, ca să-i pot pune lui Radu carne pe masă. Îmi amintesc cum, la 10 ani, a venit acasă cu ochii mari și mi-a spus: — Tată, colegii mei râd de ghetele mele rupte.

Atunci am vândut ceasul de la nuntă, singura amintire de la tata, ca să-i cumpăr ghete noi. Nu mi-a mulțumit niciodată, dar nici nu a mai plâns.

Când a intrat la liceu, am făcut tot posibilul să-i plătesc meditații. Maria s-a stins când el avea 17 ani, iar eu am rămas singur cu el și cu promisiunea mea. Am renunțat la orice bucurie. Nu am mai mers la pescuit, nu am mai băut o bere cu vecinii, nu mi-am mai cumpărat nimic nou. Totul era pentru Radu.

— Tată, vreau să merg la facultate la București, mi-a spus într-o seară, cu o sclipire în ochi.
— O să fac orice să reușești, băiete, i-am răspuns, ascunzându-mi teama că nu voi putea face față cheltuielilor.

Am vândut jumătate din grădină, am luat un credit mic, am început să strâng fiecare leu. Radu a plecat la București, iar eu am rămas singur în casa mare și rece. Îi trimiteam bani lunar, chiar dacă asta însemna să mănânc doar terci de ovăz și să port aceleași haine ani la rând.

Primele luni mă suna des. Îmi povestea despre cursuri, despre colegi, despre orașul mare. Apoi, telefoanele s-au rărit. Când îl sunam, era mereu ocupat.

— Tată, am treabă, vorbim altădată, îmi spunea grăbit.

Când a terminat facultatea, a rămas la București. A găsit un job bun, și-a făcut prieteni, și-a cumpărat mașină. Eu continuam să-i trimit bani, deși nu mai avea nevoie. Nu voiam să creadă că nu mai poate conta pe mine.

Într-o zi, am primit un mesaj: „Tată, nu-mi mai trimite bani. Mă descurc.” Am simțit un gol în stomac. Pentru ce mai trăiam, dacă nu pentru el?

Au trecut ani. Radu venea acasă doar de sărbători, și atunci stătea puțin. Nu mai vorbea cu mine decât despre vreme sau politică. Îl vedeam cum se uită cu milă la hainele mele vechi, la bucătăria sărăcăcioasă, la farfuria cu terci de ovăz.

— Tată, de ce nu-ți iei și tu ceva bun de mâncare? mă întreba uneori.
— Lasă, băiete, mie-mi place așa, îi răspundeam, deși inima mi se strângea.

Într-o iarnă, a venit cu o fată, Irina. Frumoasă, educată, dar rece. Au stat două zile, apoi au plecat. După ce au plecat, am găsit în camera lui o cutie cu lucruri vechi: caiete, poze, o scrisoare de la Maria. Am plâns ore întregi, simțind că tot ce am avut mai drag s-a dus.

Anul trecut, am făcut un infarct. Am stat două săptămâni în spital. Radu a venit o singură dată, a stat zece minute, a primit un telefon și a plecat.

— Tată, să ai grijă de tine. Eu am mult de muncă, mi-a spus, fără să mă privească în ochi.

Acum, la 68 de ani, stau singur în bucătărie, cu oala de ovăz pe masă. Mă uit la poza lui Radu de pe perete și mă întreb: oare am greșit? Oare dacă aș fi trăit și pentru mine, dacă aș fi avut curajul să-i spun „nu”, am fi fost mai apropiați?

Poate că dragostea nu înseamnă să te sacrifici până la uitare de sine. Poate că, dacă aș fi avut grijă și de mine, Radu ar fi învățat să aibă grijă și el de mine.

Mă întreb, privind în gol: Cât valorează, de fapt, un sacrificiu făcut din iubire, dacă la final rămâi singur? Ce ați fi făcut voi în locul meu?