Noaptea în care am dat-o afară pe fiica mea și pe iubitul ei: Momentul în care am spus „Ajunge!”
— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei. Era trecut de ora zece seara, iar eu tocmai intrasem pe ușă după o zi istovitoare la spital. Sunt asistentă medicală la Floreasca, iar în ultima vreme, secția de urgențe e un infern. Mă așteptam să găsesc liniște acasă, dar în loc de asta, am dat peste fiica mea și iubitul ei, Vlad, tolăniți pe canapea, cu resturi de mâncare peste tot și muzica dată la maxim.
Ilinca s-a ridicat brusc, cu ochii mari și umezi. — Mamă, nu e ce crezi! Am venit doar să luăm niște haine și să ne odihnim puțin…
— Să vă odihniți? De trei luni tot veniți să vă „odihniți” aici! Nu mai suport să găsesc casa vraiște și să văd cum Vlad îmi bea cafeaua și îmi fumează țigările!
Vlad a încercat să intervină, dar l-am oprit dintr-un gest. — Tu nu ai nimic de spus aici. E casa mea!
Nu știu când s-a rupt totul între mine și Ilinca. Poate în ziua în care mi-a spus că renunță la facultate pentru că „nu se regăsește” în economie. Sau poate când l-a adus pe Vlad acasă, un băiat cu ochii obosiți și mâinile mereu tremurânde, care nu părea să aibă niciun plan în viață. La început am încercat să fiu deschisă. Am gătit pentru ei, am ascultat poveștile lor despre „visuri mari” și „libertate”. Dar visurile lor s-au transformat rapid în leneveală și dependență de banii mei.
În ultimele luni, Ilinca nu mai era fata pe care o știam. Nu mai citea, nu mai râdea cu mine la filmele vechi românești. Era mereu nervoasă, cu telefonul în mână, certându-se cu mine pentru orice: pentru că îi ceream să spele vasele, pentru că îi spuneam să-și caute un job, pentru că nu eram „înțelegătoare”.
În seara aceea, când am intrat pe ușă și am văzut haosul din casă, ceva s-a rupt definitiv în mine. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Ilinca s-a apropiat încet:
— Mamă… te rog… nu te supăra…
— Nu mai pot! Nu mai pot să văd cum te pierzi lângă el! Nu mai pot să văd cum îți bați joc de tot ce am muncit pentru tine!
Vlad a ridicat tonul:
— Nu e vina ta că Ilinca vrea altceva de la viață! Poate ar trebui să o lași să fie cine e!
L-am privit cu o ură pe care nu credeam că o pot simți față de cineva atât de tânăr. — Cine e? O fată fără direcție, care trăiește pe spatele mamei ei? Asta vrei să fii?
Ilinca a izbucnit în plâns. — Nu mă înțelegi niciodată! Tu vrei doar să controlezi totul!
— Vreau doar să fii bine! Să ai un viitor! Să nu ajungi ca mine, obosită și singură!
A urmat o tăcere apăsătoare. Am simțit cum fiecare cuvânt spus era ca o rană deschisă între noi. În cele din urmă, am rostit cu voce joasă:
— Vreau să plecați. Acum.
Ilinca a rămas împietrită. Vlad a început să strângă lucrurile nervos.
— Bine! Plecăm! Dar să știi că nu o să mă mai vezi niciodată! a urlat Ilinca.
Am vrut să-i spun că nu vreau asta, că mi-e teamă pentru ea, că mi-e dor de fata mea veselă și ambițioasă. Dar nu am putut. Am rămas nemișcată până când ușa s-a trântit după ei.
A trecut o săptămână de atunci. Casa e liniștită acum, dar liniștea asta mă apasă ca un plumb pe piept. Mă uit la pozele cu Ilinca mică, la diplomele ei din școala generală, la scrisorile pe care mi le scria când era copil: „Te iubesc, mami!”
Vecina mea, doamna Stanciu, m-a întrebat ieri dacă am auzit ceva de Ilinca. I-am spus că nu. Niciun mesaj, niciun semn. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am pierdut-o pentru totdeauna.
Seara trecută am găsit pe masă un bilet vechi de la Ilinca: „Mami, promit că o să te fac mândră.” Am izbucnit din nou în plâns.
Poate că uneori dragostea de mamă înseamnă să spui „ajunge”, chiar dacă doare mai tare decât orice altceva pe lume. Poate că trebuie să-i lași pe cei dragi să cadă ca să se poată ridica singuri.
Dar oare cât de mult putem iubi fără să ne pierdem pe noi? Oare când știm sigur că am făcut ceea ce trebuia?