Mic-dejun cu soacra mea: Când ajutorul devine povară

— Nu mai pot, Simona! Nu mai vin! Am obosit să fiu mereu cea care sare în ajutor, iar voi niciodată nu ascultați ce vă spun!
Vocea Ilonei răsună ca un ciocan în bucătăria noastră mică, unde mirosul de cafea proaspătă se amestecă cu tensiunea din aer. Mă uit la ea peste masa plină cu firimituri de pâine și farfurii neterminate. Mâinile îmi tremură ușor pe cana de ceai. Soțul meu, Radu, stă între noi ca un zid mut, cu ochii în pământ.
— Ilona, nu e nevoie să te superi așa… doar am spus că prefer să-i dau eu Lilei medicamentele, încerc să mă descurc singură, răspund încet, dar vocea mi se frânge la jumătate.

Ilona oftează adânc și-și strânge eșarfa la gât, de parcă s-ar apăra de frigul din cuvintele mele.
— Mereu vrei să faci totul singură, Simona. Dar când nu-ți iese, cine stă nopțile cu Lili? Cine gătește când tu ești la serviciu? Eu! Și tot eu sunt cea care greșește mereu în ochii tăi.

Mă simt mică, vinovată și furioasă în același timp. Îmi amintesc de toate momentele când am simțit că prezența Ilonei e ca o umbră grea peste casa noastră: observațiile despre cum pun scutecele, despre ce mănâncă Lili, despre cât de des ar trebui să aerisesc camera. Dar acum, când spune că nu mai vine, mă cuprinde o teamă pe care nu vreau s-o recunosc.

— Nu vreau să te simți folosită, Ilona. Dar nici nu vreau să simt că nu sunt o mamă bună dacă nu fac totul ca tine.

Radu ridică privirea pentru prima dată:
— Hai să nu ne certăm. Lili are nevoie de liniște. Și noi avem nevoie unii de alții.

Ilona își ia geanta și se ridică brusc:
— Să vedem cum vă descurcați fără mine! Poate atunci o să înțelegeți că nu totul se face după capul vostru!

Ușa se trântește și rămânem singuri. Liniștea e apăsătoare. Mă uit la Radu, dar el evită privirea mea. Din camera alăturată se aude tusea Lilei — un sunet subțire, dar care mă străpunge ca un ac.

În zilele următoare încerc să fiu tot ce nu am fost niciodată: mamă perfectă, soție atentă, angajată model. Mă trezesc înaintea tuturor, pregătesc micul dejun, verific temperatura Lilei din oră în oră, răspund la emailuri cu ochii pe ceas. Dar oboseala mă doboară încet-încet. Lili face febră mare într-o noapte și mă panichez. Radu sună la medicul de familie, dar răspunsul e sec: „Dați-i antitermic și urmăriți-o.”

Mă simt singură ca niciodată. Îmi amintesc cum Ilona știa mereu ce să facă — chiar dacă mă enerva cu sfaturile ei necerute. Într-o dimineață, după o noapte albă lângă patul Lilei, mă privesc în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, ochii roșii de plâns.

Radu încearcă să mă îmbrățișeze:
— Poate ar trebui să o sunăm pe mama…

Îl resping din reflex:
— Nu! Ne descurcăm singuri!

Dar adevărul e că nu ne descurcăm. Casa e vraiște, Lili plânge tot mai mult, iar eu simt că mă prăbușesc. Într-o după-amiază, când Lili adoarme epuizată pe pieptul meu, cedez și formez numărul Ilonei cu mâinile tremurânde.

— Alo? Ilona? Eu sunt… Simona. Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Poți să vii? Nu mai știu ce să fac…

La celălalt capăt al firului e liniște. Apoi aud un oftat și vocea ei blândă:
— Vin imediat.

Când intră pe ușă, nu spune nimic. Se apropie de Lili, îi pune mâna pe frunte și oftează:
— Trebuia să-mi spui mai devreme…

Nu pot să-mi opresc lacrimile. Ilona mă ia în brațe pentru prima dată de când sunt parte din familia lor. Simt că toată greutatea ultimelor zile se topește în acea îmbrățișare.

— Știu că vrei să fii independentă, Simona. Și eu am fost ca tine când eram tânără. Dar uneori trebuie să lași oamenii să te ajute. Nu e o rușine.

În acea seară gătim împreună supa preferată a Lilei și râdem pentru prima dată după mult timp. Radu ne privește ușurat din prag.

A doua zi dimineață, când soarele intră timid prin perdele și Lili zâmbește slab din patul ei, simt că am trecut împreună printr-o furtună. Știu că vor mai fi conflicte și momente grele, dar acum am învățat ceva esențial: iubirea nu e întotdeauna blândă sau ușor de primit — uneori vine sub forma unei critici sau a unei uși trântite.

Mă întreb adesea: cât de mult din orgoliul nostru ne ține departe unii de alții? Și dacă am avea curajul să cerem ajutor mai des, oare cât de mult s-ar schimba viețile noastre?