La șaptezeci de ani, tata a decis să se recăsătorească, dar adevărata rană e alta

— Nu pot să cred că faci asta, tata! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își aranja calm cravata în oglinda veche din hol. Era o dimineață de martie, iar lumina rece pătrundea prin perdeaua subțire, desenând umbre pe chipul lui obosit. Tata avea șaptezeci de ani și, după ce mama murise acum trei ani, nu credeam că va mai fi vreodată altcineva pentru el. Dar iată-l, pregătit să meargă la starea civilă cu o femeie pe care abia o cunoșteam.

— Irina, nu ești tu cea care trebuie să trăiască singură, mi-a răspuns el cu o blândețe care m-a enervat și mai tare. Am nevoie de cineva lângă mine. Nu vreau să mor singur.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba doar despre el. Era vorba despre noi, despre mine și fratele meu, Vlad, despre amintirile cu mama, despre tot ce construisem împreună ca familie. Cum putea să arunce totul la gunoi pentru o femeie pe care o cunoscuse la piață?

În acea zi, am refuzat să merg la cununia lor. Vlad a venit doar din obligație, dar a stat tăcut într-un colț, evitând privirile tuturor. După ceremonie, tata ne-a invitat la masă acasă. Am acceptat doar pentru că nu voiam să-l rănesc și mai tare.

La masă, atmosfera era apăsătoare. Tatăl meu încerca să pară vesel, iar noua lui soție, Mariana, zâmbea stânjenită. Era cu douăzeci de ani mai tânără decât el și părea că nu știe unde să-și pună mâinile.

— Irina, știu că e greu pentru tine, dar nu vreau să simți că o înlocuiesc pe mama ta. Nimeni nu poate face asta, a spus Mariana cu o voce timidă.

Am privit-o rece. Nu voiam să aud nimic de la ea. Pentru mine era doar o străină care încerca să ocupe locul mamei mele.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru familia noastră. Vlad s-a mutat la Cluj după câteva luni și a început să vorbească tot mai rar cu tata. Eu am rămas în București, dar vizitele mele s-au rărit. Tata încerca să mă sune des, dar îi răspundeam scurt sau îi trimiteam mesaje seci.

Într-o zi, am primit un telefon de la vecina noastră, doamna Stanciu:

— Irina, vino repede! Tatăl tău a căzut pe scări!

Am alergat cât am putut de repede. L-am găsit pe tata întins pe jos, cu Mariana lângă el plângând disperată. L-am dus la spital și acolo am stat ore întregi pe holuri reci, așteptând vești.

În acele ore de așteptare, Mariana mi-a povestit despre singurătatea tatălui meu după moartea mamei. Mi-a spus cum mergea zilnic la cimitir și vorbea cu ea ca și cum ar fi fost încă vie. Cum se întorcea acasă și plângea în fața fotografiilor vechi. Cum încerca să găsească sens în fiecare zi care trecea tot mai greu.

— Nu am vrut să-i iau locul nimănui, Irina. Dar mi-a fost milă de el. Și mie mi-e frică de singurătate…

Am simțit pentru prima dată compasiune pentru ea. Poate că nu era vorba despre dragoste așa cum o știam eu. Poate că era vorba despre nevoia disperată de a nu fi singur.

Tata și-a revenit după câteva zile. În spital, l-am văzut mai fragil ca niciodată. M-a luat de mână și mi-a spus:

— Irina, știu că te-am rănit. Dar nu pot trăi doar din amintiri. Am nevoie de cineva lângă mine acum, cât încă mai sunt aici.

M-am uitat la el și am realizat cât de egoistă fusesem. Îmi doream ca el să rămână prizonierul trecutului nostru comun, fără să-i dau voie să-și găsească liniștea sau fericirea.

După externare, am început să merg mai des pe la ei. Mariana încerca din răsputeri să mă facă să mă simt binevenită. Îmi gătea prăjitura preferată a mamei și îmi povestea despre copilăria ei la țară. Am început să văd în ea un om cu propriile dureri și speranțe.

Cu timpul, Vlad a revenit și el acasă pentru câteva zile. Ne-am strâns toți trei în jurul mesei din bucătărie și am vorbit deschis despre temerile noastre: frica de singurătate, dorul de mama, neputința de a accepta schimbarea.

— Poate că nu e dragostea pe care o știm noi, dar e nevoie de cineva lângă tine când îmbătrânești, a spus Vlad încet.

Am înțeles atunci că fiecare are dreptul la o a doua șansă la fericire, chiar dacă nu arată cum ne-am imaginat noi.

Astăzi încă mă lupt cu resentimentele mele. Încerc să accept că tata are dreptul la propriile alegeri și că familia noastră nu va mai fi niciodată ca înainte. Dar poate că nici nu trebuie să fie.

Mă întreb uneori: Oare câți dintre noi suntem dispuși să renunțăm la orgoliu pentru fericirea celor dragi? Sau ne agățăm cu disperare de trecut, uitând că viața merge înainte?