Între Două Focuri: Cum Am Luptat Pentru Dragostea Mamei Mele

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu cea care cedează! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi șiroiau pe obraji. Era o seară de martie, iar în bucătăria noastră mică din Buzău mirosea a ceai de tei și a supă de pui. Mama stătea în fața mea, cu mâinile încrucișate la piept și privirea rece, de parcă nu eram fiica ei, ci o străină care îi invadase casa.

— Dacă ai fi ascultat de mine, n-am fi ajuns aici, a spus ea, apăsând fiecare cuvânt ca pe un cui în inima mea. — Ai ales să te măriți cu Radu împotriva voinței mele. Acum suportă consecințele!

Am ieșit trântind ușa, cu inima frântă și cuvintele ei răsunându-mi în minte ca un blestem. Trei luni au trecut de atunci. Trei luni în care nu i-am răspuns la telefon, nu i-am scris niciun mesaj. Radu mă privea în fiecare seară cu ochii lui blânzi și mă întreba:

— Nu crezi că ar trebui să-i dai o șansă? E mama ta, Irina.

Dar eu nu puteam. Nu după tot ce spusese. Nu după ce mi-a aruncat în față că am dezamăgit-o, că nu sunt fata pe care și-a dorit-o. În fiecare zi mă uitam la poza noastră din copilărie, eu la vârsta de șase ani, cu părul prins în două codițe, ținând-o de mână pe mama. Atunci eram tot universul ei. Ce s-a schimbat?

Într-o sâmbătă dimineață, tata m-a sunat. Vocea lui era stinsă:

— Irina, mama ta nu se simte bine. Poate ar trebui să vii pe la noi.

Am simțit un nod în gât. M-am dus. Am intrat în apartamentul copilăriei mele cu pași mici, ca și cum podeaua ar fi putut exploda sub mine. Mama stătea pe canapea, palidă și obosită. Când m-a văzut, ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Irina… a șoptit ea.

Am vrut să fug, dar ceva m-a ținut pe loc. M-am așezat lângă ea și am tăcut amândouă minute în șir. Tata ne privea din prag, neputincios.

— De ce nu poți să mă accepți așa cum sunt? am întrebat într-un final.

Ea a oftat adânc.

— Mi-e teamă să nu te pierd. Mi-e teamă că Radu te va lua departe și n-o să mai ai nevoie de mine.

Atunci am înțeles: nu era ură sau dezamăgire, ci frică. Frica unei mame care nu știe să-și exprime dragostea altfel decât prin control.

— Mamă, eu te iubesc. Dar am nevoie să mă lași să fiu fericită în felul meu.

A izbucnit în plâns și m-a strâns la piept.

— Îmi pare rău, Irina. Nu știu cum să fiu altfel…

Am plâns amândouă mult timp. Tata a venit lângă noi și ne-a îmbrățișat pe amândouă.

Au urmat săptămâni grele. Mama încerca să se schimbe, dar uneori aluneca iar în vechile obiceiuri: reproșuri subtile, priviri tăioase când vorbeam despre Radu sau despre planurile noastre de viitor. Odată chiar mi-a spus:

— Dacă ai avea un copil, poate ai înțelege cât e de greu să-l vezi plecând.

M-am enervat și am plecat trântind ușa. Acasă, Radu m-a luat în brațe fără să spună nimic. Știa că nu are rost să mă certe sau să mă sfătuiască.

Într-o zi, când mă întorceam de la serviciu, am găsit-o pe mama la ușa blocului meu. Avea o pungă cu plăcinte calde și ochii roșii de plâns.

— Am făcut plăcinta ta preferată… Poate vrei să stăm puțin de vorbă?

Am urcat împreună și am vorbit ore întregi despre tot ce ne doare: despre copilăria mea, despre fricile ei, despre dorința mea de libertate. Am râs, am plâns și pentru prima dată am simțit că suntem două femei care încearcă să se regăsească una pe cealaltă.

Relația noastră nu s-a vindecat peste noapte. Încă avem momente tensionate, încă ne rănim uneori fără să vrem. Dar acum încercăm să ne ascultăm una pe cealaltă fără să judecăm.

Uneori mă întreb: Oare câte mame și fiice trăiesc aceeași poveste? Oare cât de greu e să găsești echilibrul între iubire și libertate? Voi ce ați face dacă ați fi între două focuri?