Când sângele nu mai e apă: Povestea unei trădări de familie

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Larisa! am strigat, cu vocea tremurândă, ținând în mână hârtia aceea rece, cu antetul notarial. Era o după-amiază de martie, iar lumina palidă intra printre perdelele vechi din sufrageria apartamentului meu din București. Larisa, nepoata mea, stătea în prag, cu ochii mari și umezi, dar nu de rușine, ci de furie.

— Tu nu înțelegi, mătușă! Ai trăit toată viața singură, ai strâns totul pentru tine! De ce să nu mă ajuți și pe mine? Eu am nevoie de un început! a izbucnit ea, ridicând tonul.

Am simțit cum mi se strânge inima. Crescusem-o pe Larisa ca pe propria fiică după ce sora mea, Ana, a murit într-un accident stupid la fabrica de textile. Am renunțat la multe pentru ea: la liniștea mea, la visurile mele de a călători, la bărbatul pe care l-am iubit cândva. Totul pentru ca Larisa să aibă o șansă la o viață mai bună. Și acum, după douăzeci și cinci de ani, mă privea ca pe un obstacol.

— Larisa, nu e vorba despre bani sau apartament. E vorba despre încredere. Despre familie! am spus încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Ea a râs scurt, amar:

— Familia? Când ai avut tu nevoie de familie? Ai stat mereu cu nasul în cărți și cu ceaiul tău prost! Eu am nevoie de ceva real!

Am simțit cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca un pumn. M-am așezat pe canapea, privind în gol la rafturile pline cu romane vechi și fotografii îngălbenite. În minte mi-au revenit serile când îi citeam povești Larisei, când îi făceam ceai cu miere și îi promiteam că totul va fi bine.

Adevărul e că nu m-am măritat niciodată. După ce Ana s-a dus, am simțit că nu pot lăsa copilul singur pe lume. Am lucrat ca bibliotecară la liceu, am trăit modest, dar nu mi-a lipsit nimic. Sau cel puțin așa credeam.

În ultimii ani, Larisa s-a schimbat. A început să iasă cu tot felul de băieți dubioși, să lipsească nopțile de acasă, să ceară bani din ce în ce mai des. La început am crezut că e doar o fază. Dar apoi au apărut datoriile — întâi mici, apoi tot mai mari. Am plătit ratele la telefonul ei scump, am acoperit chiria când s-a mutat cu un băiat care a dispărut după două luni.

— Mătușă, nu vreau să te rănesc… dar dacă nu mă ajuți acum, pierd tot! a spus ea într-o zi, cu vocea stinsă.

Am încercat să-i explic că apartamentul e tot ce am. Că nu pot să-l vând sau să-l dau gaj pentru datoriile ei. Dar ea nu a vrut să audă. A început să vină tot mai rar pe la mine și când venea era doar ca să ceară bani sau să mă convingă să semnez ceva.

Într-o seară, am găsit pe masa din bucătărie o hârtie ciudată — o procură prin care îi dădeam dreptul să administreze apartamentul. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Am refuzat să semnez și atunci a început adevărata luptă.

Larisa a venit cu un bărbat necunoscut — un tip înalt, cu ochi reci și costum ieftin — care s-a prezentat drept „consilier imobiliar”. Mi-au explicat că e „doar o formalitate”, că „nu pierd nimic”, dar eu știam mai bine. Am refuzat din nou și atunci Larisa a țipat la mine:

— Ești egoistă! O să mori singură în apartamentul ăsta prăfuit!

După acea zi nu am mai dormit nopți întregi. M-am trezit dintr-o dată suspectând fiecare sunet pe scară, fiecare telefon necunoscut. M-am dus la notar și am întrebat ce pot face ca să-mi protejez casa. Notarul m-a privit cu milă:

— Doamnă Maria, din păcate astfel de situații sunt tot mai dese… Copiii sau nepoții încearcă să profite de bătrâni…

Bătrână? Nu mă gândisem niciodată la mine ca la o bătrână până atunci. Dar adevărul era că aveam 62 de ani și singura mea avere era acest apartament mic din Drumul Taberei.

Într-o duminică dimineață, Larisa a venit din nou. Era palidă și agitată.

— Te rog… dacă nu mă ajuți acum… oamenii ăia… nu știu ce-mi fac!

Am vrut să o iau în brațe, să-i spun că totul va fi bine ca atunci când era mică. Dar ceva s-a rupt în mine. Am văzut în ochii ei disperarea amestecată cu vinovăție și lăcomie.

— Larisa… eu te iubesc ca pe fiica mea. Dar nu pot să-ți dau casa asta. Nu pot…

A izbucnit în plâns și a fugit pe ușă fără să se uite înapoi.

Au trecut luni de atunci. Nu mai știu nimic de ea. Odată pe lună primesc câte un mesaj sec: „Sunt bine.” Atât.

M-am întrebat de mii de ori dacă am făcut bine sau rău. Dacă dragostea pentru familie trebuie să fie necondiționată sau dacă există o limită peste care nu poți trece fără să te pierzi pe tine însuți.

Uneori stau singură la fereastră cu o cană de ceai în mână și mă gândesc: oare sângele chiar e mai gros decât apa? Sau uneori apa spală tot ce sângele murdărește?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe grija față de tine însuți?