Banii nespusului adevăr: Scrisoarea pe care mama nu a citit-o niciodată

— Mamă, ți-am adus ceva! am strigat atunci, cu inima bătându-mi nebunește în piept, în timp ce intram pe ușa apartamentului nostru mic din cartierul Cotroceni. Era decembrie 1959, iar afară ningea mărunt. Mirosea a supă de găină și a haine ude. Mama stătea la masa din bucătărie, cu mâinile crăpate de la spălatul rufelor și ochii obosiți de la nopțile nedormite. Tata nu era acasă — era la schimbul de noapte la uzină.

Am scos din buzunar plicul mototolit, în care era prima mea leafă de la fabrica de textile. O sumă mică, dar pentru mine era tot universul. Am pus plicul pe masă, lângă farfuria ei cu ciorbă răcită.

— Ține, mamă. E pentru tine. Să nu mai plângi că nu avem bani de lemne.

Ea s-a uitat la mine lung, cu o tristețe pe care atunci n-am înțeles-o. A luat plicul fără să spună nimic, doar mi-a mângâiat obrazul cu palma ei aspră.

— Mulțumesc, băiatul meu bun, a șoptit.

Nu mi-a citit scrisoarea. O scrisesem cu grijă, cu litere stângace: „Mamă, știu că ți-e greu. Îți promit că o să ai motive să fii mândră de mine.” Am pus-o în plic, sub bani. Am sperat că o va citi și va înțelege cât de mult o iubesc.

Anii au trecut. Am terminat liceul seral, am muncit din greu, am avut și eu copii. Mama a rămas mereu aceeași: tăcută, resemnată, cu privirea pierdută uneori în gol. Tata s-a stins devreme, iar eu am rămas stâlpul casei. Fratele meu mai mic, Paul, a plecat la București și nu s-a mai uitat înapoi.

Au fost ani grei. Într-o iarnă, mama s-a îmbolnăvit rău. Am stat lângă patul ei zile întregi. Nu vorbea mult. Doar mă privea cu ochii aceia mari și triști.

— De ce nu vorbești cu mine? am întrebat-o într-o seară.

A oftat adânc.

— Ce să-ți spun, Ilie? Că mi-e dor de tata tău? Că mi-e frică pentru voi? Că nu știu dacă am făcut destul?

Am vrut să-i spun că a făcut tot ce a putut. Dar n-am avut curaj. Între noi era mereu un zid nevăzut — zidul tăcerilor și al lucrurilor nespuse.

Când mama s-a stins, am simțit că o parte din mine s-a rupt definitiv. Am rămas doar eu și amintirile.

Zilele trecute, făcând ordine prin lucrurile ei, am găsit cutia veche de pantofi ascunsă sub pat. În ea erau câteva fotografii îngălbenite, o batistă brodată și… plicul meu. Banii erau încă acolo, împăturiți cu grijă. Scrisoarea era neatinsă.

Am simțit cum mă lovește un val de furie și tristețe. De ce nu i-a trebuit? De ce nu a citit ce i-am scris? Am rupt plicul și am citit cu voce tare: „Mamă, știu că ți-e greu. Îți promit că o să ai motive să fii mândră de mine.”

M-am prăbușit pe podea și am plâns ca un copil. Toată viața am crezut că banii aceia au ajutat-o măcar puțin. Dar ea i-a păstrat ca pe o relicvă — poate ca să nu uite sacrificiul meu sau poate ca să-mi arate că dragostea nu se măsoară în bani.

În seara aceea l-am sunat pe Paul după mulți ani.

— Paul, ai știut vreodată că mama nu a cheltuit niciun leu din prima mea leafă?

A tăcut mult timp la telefon.

— Nu… Dar nici eu nu i-am dat niciodată nimic. Poate de aia n-am avut curaj să mă întorc acasă.

Am simțit cum între noi se topește puțin câte puțin gheața anilor pierduți.

În zilele următoare am început să-mi pun întrebări despre tot ce credeam că știu despre familie. Poate că mama nu a avut nevoie de bani — ci doar de certitudinea că suntem lângă ea. Poate că tăcerea ei era modul ei de a ne proteja de propriile regrete.

Mi-am dat seama cât de multe rămân nespuse între părinți și copii. Cât de ușor ne rătăcim unii de alții printre griji, rușini și sacrificii tăcute.

Acum țin plicul acela pe biroul meu. Nu l-am deschis niciodată până acum — dar poate nici mama nu a avut puterea să-l deschidă vreodată.

Mă întreb: câte scrisori nespuse zac încă în sufletele noastre? Câte adevăruri rămân îngropate sub tăceri? Voi v-ați spus vreodată părinților tot ce aveați pe suflet?