Am ajuns să-mi dau afară fiica și ginerele: O poveste despre limitele iubirii de mamă

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea Irinei răsuna prin bucătăria mică, cu pereții scorojiți de aburii anilor. Era a treia oară săptămâna asta când izbucnea. Mă uitam la ea, fiica mea, cu ochii roșii de plâns și mâinile tremurânde, și nu mai recunoșteam copilul pe care l-am crescut cu atâta dragoste.

Totul a început acum opt luni, când Irina și Radu au venit la ușa mea cu două valize și o privire pierdută. „Mamă, ne-au dat afară din chirie. Nu avem unde să mergem”, mi-a spus Irina, încercând să-și ascundă rușinea. Am deschis larg ușa apartamentului meu din Drumul Taberei, fără să clipesc. „Casa asta e și a voastră”, le-am zis atunci, fără să bănuiesc ce urma.

Primele săptămâni au fost pline de promisiuni: „Mamă, doar până găsim ceva”, „O să ne găsim de lucru amândoi”, „Nu vrem să te deranjăm prea mult”. Dar timpul trecea, iar promisiunile se topeau ca zăpada la soare. Radu stătea zile întregi pe canapea, cu ochii în telefon sau la televizor, iar Irina se închidea în camera ei, ieșind doar pentru a mânca sau a se certa cu mine.

— Nu mai suport să mă iei la rost pentru orice! — mi-a strigat într-o seară Radu, după ce i-am atras atenția că nu a spălat vasele. — Nu suntem copii mici!

— Atunci comportați-vă ca niște adulți! — am răspuns eu, cu vocea tremurândă de furie și neputință.

În fiecare zi simțeam cum casa mea se micșorează. Nu mai aveam colțul meu de liniște, nu mai puteam citi o carte fără să aud certuri sau reproșuri. Facturile creșteau, frigiderul se golea mai repede ca niciodată, iar eu mă simțeam tot mai străină în propria casă.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Irina plângând în baie. M-am apropiat încet.

— Ce s-a întâmplat, mamă?

— Radu… iar m-a făcut proastă că nu găsesc de lucru. Și tu… tu mereu îmi spui că nu fac destul. Poate ar fi mai bine să plecăm…

Am simțit un nod în gât. Nu asta îmi doream pentru ea. Dar nici nu mai puteam continua așa. Am încercat să vorbesc cu Radu:

— Radu, sunteți aici de luni bune. Poate ar trebui să vă gândiți serios la un plan. Eu nu mai pot susține totul singură.

— Dacă nu-ți convine, spune-ne direct să plecăm! — mi-a aruncat el cu o privire rece.

În acea seară am stat până târziu pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă unde am greșit ca mamă. Am sacrificat tot pentru Irina: am muncit două joburi ca să-i plătesc facultatea, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice bucurie personală. Și acum… eram tratată ca o povară în propria casă.

A doua zi dimineață am găsit chiuveta plină de vase murdare și firimituri peste tot pe masă. Am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Ajunge! — am strigat cât am putut de tare. — Nu mai pot! Vreau liniște în casa mea! Dacă nu vă convine regulile mele, vă rog să plecați!

Irina s-a uitat la mine șocată, iar Radu a început să râdă ironic.

— Serios? Ne dai afară? După tot ce ai zis că faci pentru noi?

— Da, vă rog să plecați! — am repetat cu lacrimi în ochi.

Au făcut bagajele în tăcere. Irina nu s-a uitat la mine când a ieșit pe ușă. Radu a trântit ușa cu putere.

După ce au plecat, casa era din nou liniștită. Dar liniștea asta era amară. M-am prăbușit pe canapea și am plâns ore întregi. Mă simțeam vinovată și eliberată în același timp.

Au trecut trei luni de atunci. Irina nu mi-a mai dat niciun semn. O văd uneori pe Facebook că postează poze cu Radu dintr-o garsonieră mică. Mă doare fiecare imagine, fiecare tăcere dintre noi.

Mă întreb mereu: unde am greșit? Am fost prea permisivă? Prea protectoare? Sau poate dragostea de mamă chiar trebuie să aibă limite?

Poate că uneori trebuie să ne alegem liniștea sufletească înaintea sacrificiului continuu pentru cei dragi. Dar cum poți trăi cu vina asta?

„Oare există o limită pentru iubirea de mamă? Sau e doar o iluzie că putem salva pe oricine cu prețul propriei fericiri?”