Umbra unui zâmbet: Povestea lui Ilie de la colțul străzii

— Bună dimineața, domnișoară! Să aveți o zi cu soare în suflet!
Vocea lui răgușită, dar caldă, mi-a pătruns prin geamul întredeschis al mașinii. Era a șaptea oară în acea lună când îl vedeam pe Ilie, bătrânul cu pălărie ponosită și baston, stând la colțul străzii, făcând cu mâna șoferilor și schimbând câteva vorbe cu fiecare trecător. Într-o dimineață ploioasă de martie, am simțit un impuls ciudat. Am tras pe dreapta, am coborât geamul și l-am întrebat:

— De ce stați aici, zi de zi?

Ilie a zâmbit larg, iar ochii lui albaștri au prins o sclipire jucăușă.

— Aștept pe cineva, domnișoară. Pe cineva foarte drag.

Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când vedeam oameni singuri pe stradă, dar la el era ceva diferit. Am coborât din mașină și m-am apropiat. Ploua mărunt, iar el își ținea palmele împreunate peste baston.

— Pe cine așteptați?

A oftat adânc.

— Pe Maria mea. Soția mea. A trecut la Domnul acum șapte ani. Dar aici ne întâlneam mereu după serviciu, aici ne-am sărutat prima dată, aici am râs și am plâns împreună. Și știți ceva? Eu cred că sufletul ei încă vine aici, să mă vadă.

Am rămas fără cuvinte. M-am uitat la el și am văzut în ochii lui o tristețe amestecată cu speranță. Oamenii treceau grăbiți pe lângă noi, unii îi răspundeau la salut, alții îl ignorau complet.

— Și nu vă e greu? Să stați aici singur?

Ilie a zâmbit din nou, de data asta mai trist.

— Nu sunt singur. Fiecare om care trece pe aici îmi dă câte o fărâmă de viață. Un zâmbet, o vorbă bună… Și poate că și eu le dau ceva înapoi. Poate că nu știu ei, dar uneori un salut poate schimba ziua cuiva.

Am început să-l vizitez tot mai des. Într-o zi i-am adus o cafea caldă și am stat de vorbă pe banca de lângă trotuar. Mi-a povestit despre Maria: cum dansau în bucătărie pe muzica veche de la radio, cum mergeau la piață sâmbăta dimineața și se certau pe cine să aleagă roșiile cele mai coapte.

— Copiii dumneavoastră nu vă vizitează?

A oftat din nou.

— Avem doi băieți. Dar sunt ocupați… unul e în Germania, celălalt la București. Vin rar acasă. Știu că au viețile lor, dar uneori mi-e dor să aud glasul lor în casă.

Mi-a povestit cum, după ce Maria s-a stins, casa i s-a părut prea mare și prea tăcută. Cum a încercat să se obișnuiască cu liniștea, dar nu a reușit niciodată cu adevărat.

Într-o zi, am venit mai devreme decât de obicei și l-am găsit certându-se cu o femeie mai tânără, cu părul prins într-un coc dezordonat.

— Nu mai stați aici! Toată lumea râde de dumneavoastră! Ce credeți că rezolvați?

Ilie a ridicat din umeri.

— Nu fac rău nimănui. Dacă nu vă place, puteți să mergeți mai departe.

Femeia a plecat bombănind. M-am apropiat și l-am întrebat dacă îl deranjează astfel de reacții.

— M-am obișnuit. Unii oameni nu înțeleg ce înseamnă să-ți fie dor… Să ai nevoie să simți că aparții cuiva sau unui loc.

Într-o altă zi, fiul cel mic al lui Ilie a venit pe neașteptate. L-am văzut oprindu-se lângă tatăl său, vizibil jenat.

— Tată… iar ești aici? Ce rost are? Toată lumea te știe drept nebunul de la colț!

Ilie l-a privit blând.

— Dacă tu ai pierde-o pe soția ta, ai vrea să uiți locurile unde ați fost fericiți?

Fiul a tăcut rușinat. Am simțit cum mi se strânge inima pentru Ilie. Era atât de singur și totuși atât de plin de iubire pentru trecutul lui.

Cu timpul, oamenii din cartier au început să-l salute tot mai des. Unii îi aduceau covrigi calzi sau îi lăsau câte o floare pe bancă. Copiii îl strigau „Moș Ilie” și îi cereau povești despre vremurile când era tânăr.

Într-o seară târzie de toamnă, l-am găsit privind cerul portocaliu peste blocuri.

— Știți… cred că Maria ar fi mândră de mine. Nu m-am lăsat doborât de singurătate. Am găsit sens în fiecare zi petrecută aici, printre oameni.

Am plecat acasă gândindu-mă cât de ușor judecăm oamenii fără să știm povestea lor. Cât de mult poate însemna un simplu salut sau un gest mic pentru cineva care trăiește cu dorul în suflet.

M-am întrebat: oare câți dintre noi trecem nepăsători pe lângă astfel de oameni? Oare cât de mult bine am putea face dacă am avea curajul să întrebăm „De ce?” în loc să judecăm?

Poate că nu putem schimba trecutul nimănui, dar putem face prezentul mai cald cu un zâmbet sau o vorbă bună. Voi când ați întrebat ultima dată pe cineva necunoscut ce poveste ascunde?