Umbra Mamei-Soacre: Vara în care am spus „Ajunge!”

— Nu vezi că iar ai pus prea multă sare în ciorbă? De câte ori să-ți spun că lui Vlad nu-i place așa?
Vocea Elenei, mama-soacră, răsuna ca un ciocan în bucătăria mică din apartamentul nostru de la etajul patru. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Era a treia oară săptămâna asta când gătea „împreună” cu mine, deși eu doar încercam să-mi fac treaba. Vlad, soțul meu, era la serviciu, iar fiica noastră, Irina, se juca în camera ei, neatinsă încă de furtuna care mă măcina pe dinăuntru.

M-am uitat la Elena. Avea sprâncenele ridicate și privirea aceea rece, de parcă orice aș fi făcut era greșit. De patru ani locuiam împreună, după ce soțul meu a insistat că mama lui nu se poate descurca singură la țară. Am acceptat, deși știam că nu va fi ușor. Dar nu mi-am imaginat niciodată că fiecare zi va fi o luptă pentru un strop de liniște.

— Poate vrei să gătești tu, i-am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea.
— Nu, dragă, doar încerc să te ajut. Dar dacă nu vrei să asculți…

A ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singură cu mirosul de ciorbă și cu un nod în gât. M-am sprijinit de chiuvetă și am început să plâng în surdină. Nu voiam ca Irina să mă audă. Nu voiam ca Vlad să știe cât de greu îmi era.

Seara, când Vlad a venit acasă, am încercat să-i spun ce s-a întâmplat. Dar el a ridicat din umeri.
— E mama, știi cum e… Nu te mai consuma. O să se obișnuiască.

Dar nu se obișnuia. În fiecare zi găsea ceva de criticat: cum spăl vasele, cum calc hainele, cum vorbesc cu Irina. Într-o duminică, la masă, a spus cu voce tare:
— Pe vremea mea, copiii nu răspundeau părinților așa obraznic cum face Irina.
Irina avea doar șase ani și îi ceruse bunicii să nu-i mai strice turnul de cuburi. Am simțit cum mi se strânge inima.

— Elena, te rog, nu-i vorbi așa Irinei. E copil și are dreptul la spațiul ei.
— Așa ai crescut-o tu! Dacă ai fi fost mai atentă…

Vlad s-a ridicat de la masă și a plecat pe balcon. Eu am rămas cu Elena și cu privirea ei tăioasă.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele în care am tăcut ca să nu fac scandal. La toate dățile când am plâns pe ascuns sau m-am simțit mică în propria casă. Și atunci am decis: vara asta nu voi mai tăcea.

A doua zi dimineață, când Elena a început iar cu observațiile despre micul dejun („Nu vezi că pâinea e prea prăjită?”), am lăsat farfuria jos și am privit-o direct în ochi.

— Elena, te rog să încetezi! Nu mai suport să mă critici pentru orice. Îmi cresc copilul cum cred eu că e bine și gătesc cum știu eu. Dacă nu-ți place, poți oricând să te întorci la casa ta de la țară!

A rămas blocată. Pentru prima dată în patru ani, nu a avut replică. A ieșit din bucătărie fără un cuvânt.

Vlad a venit acasă mai devreme în ziua aceea. Elena îl aștepta cu ochii roșii pe canapea.
— Uite ce mi-a spus nevasta ta! Să plec! După tot ce am făcut pentru voi!

Vlad s-a uitat la mine. Pentru o clipă am văzut ezitare în ochii lui.
— Mamă… poate ar trebui să ne mai dai și nouă spațiu. Sanda are dreptate.
Elena s-a ridicat brusc:
— Voi nu mă mai iubiți! Voi vreți să scăpați de mine!

A doua zi dimineață și-a făcut bagajele și a plecat la sora ei din Buzău. Casa a rămas ciudat de liniștită. Irina m-a întrebat unde e bunica și dacă s-a supărat pe noi. I-am spus că bunica are nevoie de o vacanță.

În zilele următoare am simțit o ușurare imensă, dar și o vinovăție apăsătoare. Vlad era tăcut și abătut. Seara stătea pe balcon și fuma, lucru pe care nu-l mai făcuse de ani buni.

După două săptămâni, Elena m-a sunat:
— Sanda… poate am exagerat și eu. Dar mi-e dor de Irina. Poate vin într-o zi s-o văd?
Am acceptat, dar i-am spus clar:
— Putem încerca din nou, dar te rog să respecți regulile casei noastre.
A oftat greu:
— O să încerc.

Când a venit, Irina i-a sărit în brațe. Eu am stat în pragul ușii, cu inima bătând nebunește. Nu știam dacă am făcut bine sau rău. Dar știam că nu mai pot trăi sub umbra fricii și a criticii.

Acum, după luni întregi de încercări și discuții grele, relația noastră e încă fragilă, dar Vlad mă privește altfel – cu respect și recunoștință. Irina e mai veselă și casa noastră e mai caldă.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine tac ani la rând din frică sau rușine? Câte familii se destramă pentru că nimeni nu are curajul să spună „Ajunge!”? Poate povestea mea îi va ajuta pe alții să găsească puterea de a-și apăra liniștea.