Umbra de la marginea satului – povestea Anei din casa uitată de lume

— Ce cauți aici, fată? Nu vezi că nu te vrea nimeni?
Vocea bătrânei Ileana răsuna ca un ecou în curtea plină de bălării. Mă oprisem cu mâinile pline de noroi, încercând să smulg urzicile care năpădiseră aleea spre ușa casei. Mă uitam la ea, cu obrajii arși de rușine și de frig, și nu știam dacă să-i răspund sau să intru înapoi, să mă ascund de tot ce mă înconjura.

Nu trecuseră nici două săptămâni de când mă mutasem în casa bunicilor, la marginea satului Valea Rece. O casă uitată de lume, cu acoperișul găurit și ferestrele sparte, pe care o primisem moștenire după moartea mamei. Nu mai aveam nimic în București, nici pe nimeni. Aici, la capătul drumului, speram să găsesc liniștea de care aveam nevoie ca să mă vindec. Dar satul nu mă voia. Oamenii mă priveau ca pe o străină, deși sângele meu era de aici, din pământul ăsta.

În fiecare dimineață, când ieșeam să aduc apă de la fântână, simțeam privirile lor grele, ascunse după perdele. Îi auzeam șoptind: „Aia-i fata Mariei, aia care a fugit la oraș și s-a întors cu coada între picioare.” Nu știau nimic despre mine, dar le plăcea să vorbească. Într-o seară, când m-am dus la magazinul din centru, am auzit-o pe Viorica, vânzătoarea, spunând cu glas tare:

— Să nu-i dați pe datorie, că nu se știe cu ce bani trăiește! Poate cine știe ce a făcut la oraș…

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu aveam pe nimeni aici, doar amintirile și o casă care scârțâia din toate încheieturile. În fiecare noapte, mă trezeam speriată de zgomotele ciudate, de vântul care bătea prin crăpăturile pereților. Mă simțeam ca o umbră, ca o străină în propria-mi viață.

Într-o zi, pe când încercam să repar gardul, a venit la mine Ion, băiatul vecinilor de peste drum. Avea ochii blânzi și mâinile muncite. S-a apropiat încet, ca să nu mă sperie.

— Ai nevoie de ajutor? Pot să-ți aduc niște scânduri, dacă vrei.

L-am privit neîncrezătoare. Nu eram obișnuită să primesc ajutor fără să dau ceva în schimb.

— Nu trebuie, mă descurc… am zis, dar vocea mi-a tremurat.

— Nu-i nimic, Ana. Știu că nu-ți e ușor. Și eu am fost plecat la oraș, știu cum e să te întorci și să nu te mai simți de-al locului.

Cuvintele lui m-au atins mai mult decât aș fi vrut să recunosc. În seara aceea, Ion a rămas să mă ajute. Am vorbit despre oraș, despre familie, despre dorul de acasă. Mi-a povestit cum tatăl lui nu l-a iertat niciodată că a vrut să plece, cum mama lui plângea în fiecare seară după el. Am simțit că, pentru prima dată, cineva mă înțelege.

Dar satul nu uită și nu iartă ușor. Într-o duminică, la biserică, preotul a făcut o aluzie clară la „fetele care se întorc cu păcate grele și tulbură liniștea satului”. Toți ochii s-au întors spre mine. Am vrut să fug, dar picioarele nu mă ascultau. După slujbă, Ileana m-a oprit la poartă:

— Să nu crezi că dacă ai venit aici, te primește lumea cu brațele deschise. Satul nu uită ce-ai făcut.

— Ce-am făcut, mamă Ileano? am întrebat, cu vocea stinsă.

— Ai plecat! Ți-ai lăsat mama singură, ai uitat de noi. Acum vii și vrei să fii una de-a noastră?

Am simțit cum mă sufoc. Nu puteam să-i spun că am plecat ca să scap de bătăile tatălui, că am fugit ca să-mi salvez viața. Că mama m-a rugat să plec, să nu ajung ca ea. Dar cine să mă creadă?

Într-o noapte, am găsit în curte o pisică moartă, aruncată lângă ușă. Un semn clar că nu eram dorită. Am plâns până dimineața, cu capul în pernă, întrebându-mă de ce nu pot să fiu fericită niciunde.

Singurul care nu m-a judecat a fost Ion. Venea aproape zilnic, mă ajuta la treabă, îmi aducea lemne sau lapte. Încet-încet, am început să râd din nou, să simt că viața poate avea și lumină. Într-o seară, când ploua cu găleata, Ion a rămas la mine. Am vorbit ore întregi, despre visele noastre, despre fricile care ne țineau prizonieri. M-a sărutat timid, iar eu am simțit că inima mi se deschide după ani de întuneric.

Dar fericirea nu ține mult într-un sat mic. Oamenii au început să vorbească, să spună că nu-i bine ce facem, că Ion ar trebui să-și vadă de familia lui. Mama lui a venit într-o zi la poartă și mi-a spus cu ochii în lacrimi:

— Lasă-l, Ana. Nu-i pentru tine. O să-i strici viața, cum ți-ai stricat-o și pe a ta.

Am simțit că mă prăbușesc. L-am rugat pe Ion să nu mai vină, să-și vadă de drum. El a plecat supărat, dar nu m-a judecat. Mi-a spus doar atât:

— Ana, nu poți trăi toată viața fugind de tine însăți.

Au trecut luni de atunci. Casa a început să arate mai bine, dar sufletul meu tot rămâne o ruină. Oamenii încă mă privesc cu suspiciune, dar am învățat să nu le mai dau putere asupra mea. Încerc să mă iert pentru tot ce am făcut și pentru tot ce n-am putut schimba.

Uneori mă întreb: oare cât de străin poți să fii în propria ta țară, în propria ta casă? Și cât de greu e să te ierți pe tine însuți, când nimeni altcineva nu o face?