„Trebuie să pleci!”: Cum și-a „evacuat” o fiică părinții

Andreea aștepta cu nerăbdare această zi liberă de săptămâni întregi. Ca asistentă medicală la un spital aglomerat din oraș, astfel de zile erau rare și prețioase. Își planificase o dimineață liniștită, o cafea relaxantă și poate o plimbare în parc. Dar la ora 10 dimineața, telefonul ei a spart liniștea. Clipind în lumina soarelui care pătrundea prin jaluzele, a văzut pe ecran „Mamă & Tată”. Confuză – își setase telefonul pe „Nu deranjați” – a răspuns cu un „Alo?” somnoros.

„Andreea, te-am trezit? E deja ora 10 dimineața!” mama ei, Victoria, a exclamat cu un ton de dezaprobare ușoară.

„Da, mamă, e ziua mea liberă. Ce se întâmplă? E totul în regulă?” a răspuns Andreea, ridicându-se.

„Ei bine, tatăl tău și cu mine avem niște vești,” a început Victoria, ezitând. „Am decis că e timpul să ne mutăm în oraș. Aerul curat, liniștea – pur și simplu nu mai sunt pentru noi.”

Andreea a fost uluită. „Să vă mutați în oraș? Din frumoasa voastră casă din suburbii? De ce acum?”

„Pur și simplu… ne îmbătrânim, și distanța de tot ce ne trebuie devine o povară,” a intervenit tatăl ei, Mihai. „Avem nevoie să fim mai aproape de servicii medicale mai bune, și poate chiar să ne reducem spațiul locativ. În plus, întreținerea casei este prea mult pentru noi acum.”

Mintea Andreei a început să alerge. „Deci, când plănuiți să vă mutați?”

„De fapt, de aceea te sunăm,” a spus Victoria, cu un tremur în voce. „Speram… de fapt, ne așteptam, să putem sta cu tine o vreme, cel puțin până găsim un loc al nostru.”

„Cu mine? Aici, în apartamentul meu cu o cameră?” vocea Andreei a crescut în neîncredere.

„Știm că e mult de cerut, dar nu avem prea multe opțiuni,” a explicat Mihai. „Am pus deja casa pe piață. S-a vândut mult mai repede decât anticipam.”

Andreea a simțit un amestec de emoții învârtindu-se înăuntrul ei. Vinovăție, frustrare, neîncredere. „Eu… nu știu ce să spun. Totul este atât de brusc.”

„Am crezut că vei înțelege, având în vedere domeniul tău de activitate,” a adăugat Victoria încet.

Andreea a oftat, strângându-și podul nasului. „Înțeleg, dar pur și simplu nu este fezabil. Abia dacă am spațiu așa cum este. Poate că putem căuta un apartament cu două camere în apropiere, sau să găsim o altă soluție.”

A urmat o pauză la telefon, o tăcere grea care a umplut camera.

„Ne bazam foarte mult pe tine, Andreea,” a spus în cele din urmă Mihai, vocea lui încărcată de dezamăgire.

„Știu, tată, și vreau să ajut, dar nu este ceva ce pot rezolva peste noapte,” a răspuns Andreea, vocea ei fermă, dar blândă.

Conversația s-a încheiat curând după aceea, cu promisiuni de a vorbi din nou în curând. Dar Andreea știa că lucrurile s-au schimbat. Părinții ei se simțeau dezamăgiți, poate chiar abandonați, în timp ce ea se simțea aruncată într-un rol pentru care nu era pregătită. Restul zilei ei libere a fost petrecut nu în relaxare, ci în planificare anxioasă și căutând soluții care păreau de neatins.

Pe măsură ce săptămânile treceau, tensiunea creștea. Părinții ei s-au mutat într-o închiriere temporară care era mai scumpă decât își puteau permite, iar încercările Andreei de a ajuta păreau insuficiente. Distanța dintre ei, atât fizică cât și emoțională, se lărgea cu fiecare zi ce trecea. Independența odată prețuită a Andreei acum părea un cui care îi desparte pe membrii familiei ei.