Sub apă rece și spumă: Povestea unei farfurii sparte

— Nu mai suport, Vlad! Nu vezi că nu faci nimic bine?
Vocea Ioanei a răsunat din sufragerie, tăioasă, peste zgomotul apei care curgea în chiuvetă. Am rămas în pragul ușii, cu mâna pe clanță, simțind cum aerul se taie între noi. Vlad, cu mânecile suflecate și palmele roșii de la detergent, a oftat adânc fără să întoarcă privirea spre mine.

— Ce-ai pățit, Ioana? Am zis că mă ocup eu de vase azi, nu-i așa? a răspuns el, încercând să-și păstreze calmul.

Ioana nici măcar nu s-a uitat la el. Stătea pe canapea, cu ochii lipiți de ecranul televizorului, dar vocea îi tremura de nervi:

— Da, dar le clătești prost! Și mereu uiți să cureți tigaia aia mare. Mereu trebuie să vin eu după tine!

Am simțit că nu e locul meu acolo, dar Vlad mi-a făcut semn să intru. M-am apropiat încet, încercând să par cât mai invizibil.

— Salut, Vlad… Ce faci? am întrebat încet, sperând să detensionez atmosfera.

El a zâmbit forțat:

— Ce să fac? Spăl vasele. Ca de obicei. Ioana are treabă cu serialul ei.

Ioana a ridicat vocea:

— Da, pentru că măcar serialul ăsta mă face să uit de toate prostiile din casă!

Am simțit cum fiecare cuvânt al ei cade greu peste Vlad. El a continuat să frece o farfurie cu buretele până când aproape că a spart-o. M-am oferit să-l ajut, dar m-a refuzat din priviri. Era clar că nu era vorba doar despre vase.

— Vlad, hai afară la o țigară, i-am șoptit.

A lăsat buretele jos și m-a urmat pe balcon. Aerul rece ne-a lovit în obraji. Am aprins amândoi câte o țigară și am tăcut câteva secunde.

— Nu mai merge, frate… Nu mai merge nimic între noi. Orice fac e greșit. Dacă spăl vasele, nu-i bine. Dacă nu le spăl, iar nu-i bine. Parcă trăim într-o buclă din care nu mai ieșim.

Am dat din cap, neștiind ce să-i spun. Îl știam pe Vlad de când eram copii; mereu fusese omul care făcea haz de necaz. Acum însă îl vedeam frânt.

— Știi ce-i cel mai rău? Că nici nu mai vorbim ca oamenii. Totul e reproș și tăcere. Ioana nu mai e fata aia veselă de care m-am îndrăgostit. Și eu… eu cred că am devenit un străin pentru ea.

Am încercat să-l încurajez:

— Poate e doar o perioadă grea… Toată lumea are probleme.

A râs amar:

— Da? Și cât durează perioada asta? Că la noi ține de vreo doi ani deja…

Din sufragerie s-a auzit un zgomot puternic — o farfurie spartă. Am intrat amândoi repede. Ioana stătea în picioare lângă masa din bucătărie, cu ochii în lacrimi și cioburi la picioare.

— Îmi pare rău… Nu am vrut… a șoptit ea.

Vlad s-a apropiat încet și i-a pus mâna pe umăr:

— E doar o farfurie, Ioana…

Ea s-a uitat la el cu ochii roșii:

— Nu e doar o farfurie! E totul… E tot ce nu merge între noi!

M-am retras discret spre ușă, simțind că asist la ceva prea intim pentru un prieten vechi. Dar înainte să ies, Ioana m-a strigat:

— Radu! Tu ce-ai face dacă ai simți că totul se destramă?

Am rămas blocat. Nu știam ce să răspund. Am bâiguit ceva despre comunicare și răbdare, dar știam că nu-i ajut cu nimic.

Am plecat acasă cu gândurile vraiște. M-am întrebat toată noaptea dacă nu cumva și eu fac aceleași greșeli în relația mea cu Ana. Dacă nu cumva și noi ne ascundem frustrările sub preșul rutinei zilnice.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Vlad: „Mersi că ai trecut pe la noi aseară. Poate n-ai rezolvat nimic, dar măcar n-am fost singur.”

M-am uitat lung la telefon și mi-am dat seama cât de ușor putem ajunge străini în propria casă. Cât de repede se poate sparge ceva ce ai crezut că e indestructibil — uneori chiar din cauza unei simple farfurii.

Oare câți dintre noi trăim așa? Oare câți ne ascundem durerile sub gesturi mărunte și tăceri apăsătoare?