Străini la ușa mea: O noapte care mi-a schimbat viața

— Cine e acolo? am întrebat cu voce tremurată, lipită de ușa apartamentului din Drumul Taberei. Era trecut de ora zece seara, iar blocul era cufundat în liniște. Bătăile nu încetau, ba chiar deveneau mai insistente, ca și cum cineva ar fi vrut să spargă bariera dintre lumea mea și a lor.

— Deschideți, vă rog! Suntem familia Popescu! Avem nevoie să intrăm!

Vocea unui bărbat, răgușită și nerăbdătoare, mi-a străpuns inima. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu cunoșteam pe nimeni cu numele Popescu, iar proprietara, doamna Iliescu, nu-mi spusese niciodată că ar veni cineva. Am tras aer adânc în piept și am încercat să-mi adun curajul.

— Îmi pare rău, dar nu pot deschide. Nu cunosc pe nimeni cu acest nume și nu am primit niciun anunț de la proprietară, am spus, încercând să-mi maschez teama.

— Domnișoară, vă rog! Noi am stat aici înainte! Avem acte! Ne-au dat afară pe nedrept! Vrem doar să vorbim!

Am simțit cum îmi tremură mâinile. M-am uitat la telefon și am format numărul doamnei Iliescu. Nicio reacție. Am încercat din nou. Nimic. În spatele ușii, vocile se întețeau: o femeie plângea, un copil începea să scâncească. Am simțit un val de milă și vinovăție, dar și o furie mocnită: de ce eu? De ce acum?

Am crescut într-o familie unde ușa era mereu deschisă pentru oricine avea nevoie. Mama gătea pentru vecini, tata repara lucruri pentru toată scara. Dar aici, în București, într-un apartament închiriat cu greu din salariul meu de profesoară suplinitoare, lumea era altfel. Fiecare își păzea cu strășnicie colțișorul de siguranță.

— Vă rog să plecați! Dacă nu, sun la poliție! am strigat cu disperare.

— Suntem oameni ca dumneavoastră! Nu vrem scandal! Dar nu avem unde merge!

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. M-am așezat pe podea, cu spatele lipit de ușă, ascultând suspinele din cealaltă parte. În minte mi se derulau toate știrile despre chiriași evacuați, despre oameni care rămân pe drumuri peste noapte. Dar dacă mințeau? Dacă era doar un pretext să intre și să mă jefuiască?

Telefonul a vibrat brusc. Era mesaj de la doamna Iliescu: „Nu deschideți nimănui! Nu cunosc pe nimeni cu acest nume. Sunați la poliție dacă insistă!”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am format 112 cu mâini tremurânde.

— Bună seara, sunt Ana Radu, locuiesc pe Strada Sibiu nr. 14, apartamentul 23. O familie necunoscută insistă să intre în locuință și refuză să plece.

Operatorul m-a asigurat că va trimite un echipaj. Între timp, bătăile s-au transformat în lovituri furioase.

— O să regretăm toți! a urlat bărbatul.

Am simțit cum frica se transformă în furie. De ce trebuie să trăiesc cu teama că oricând cineva poate veni să-mi revendice viața? De ce trebuie să mă simt vinovată că nu pot ajuta?

Când poliția a ajuns, familia Popescu — dacă așa se numeau — a fost luată la întrebări pe holul blocului. Am deschis ușa doar când am văzut uniformele albastre. Bărbatul mă privea cu ură, femeia plângea în hohote, copilul se agățase de piciorul ei.

— Domnișoară Radu, îi cunoașteți? m-a întrebat unul dintre polițiști.

— Nu. Nu i-am văzut niciodată.

— Au spus că au locuit aici înaintea dumneavoastră și că au fost evacuați abuziv.

— Eu am contract legal cu proprietara… Nu știu nimic despre ei.

Polițiștii i-au condus afară din bloc. Am rămas sprijinită de tocul ușii, cu genunchii moi și inima bătând nebunește. Vecina de la doi a ieșit pe palier:

— Ce s-a întâmplat? Cine erau?

— Nu știu… O familie care pretindea că are dreptul la apartament.

— Săracii… Dar nici tu nu poți risca. Aici nu mai e ca pe vremuri…

Am închis ușa încet și m-am prăbușit pe canapea. Toată noaptea am stat cu ochii pe vizor și cu telefonul în mână. M-am gândit la copilul acela care plângea și la femeia disperată. M-am gândit la mine, la cât de singură sunt într-un oraș mare unde fiecare își apără teritoriul cu dinții.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet sub ușă: „Ne pare rău că v-am speriat. Nu avem unde merge. Dumnezeu să vă ajute.”

Am plâns mult timp după aceea. M-am întrebat dacă puteam face mai mult sau dacă am făcut ceea ce trebuia pentru siguranța mea. Am vorbit cu doamna Iliescu; mi-a spus că familia aceea fusese evacuată pentru neplată acum un an și că nu are nicio obligație față de ei.

Dar imaginea lor nu mi-a ieșit din minte zile întregi. La școală, când le-am povestit colegelor mele ce s-a întâmplat, părerile au fost împărțite: „Ai făcut bine că nu ai deschis!” „Dar dacă erau chiar disperați?” „Așa e viața în București…”

De atunci, privesc altfel oamenii necunoscuți pe care îi întâlnesc pe scară sau pe stradă. Îmi pun mereu întrebarea: unde se termină responsabilitatea mea față de ceilalți și unde începe grija pentru mine însămi?

Oare cât de mult putem ajuta fără să ne punem pe noi în pericol? Și cât de mult ne schimbă frica felul în care privim lumea?