Singurătatea din subsol: Povestea lui Ilie și a vecinei sale, Adriana

— Ilie, nu uita să-ți iei pastilele! — vocea fiicei mele, Maria, răsuna în mintea mea, deși ea nu mai locuia cu mine de ani buni. În fiecare dimineață, mă ridicam greu din pat, simțind greutatea anilor pe umeri, și mă pregăteam pentru plimbarea mea scurtă prin cartier. Era ritualul meu, singurul moment când simțeam că fac parte din lume, că nu sunt doar o umbră uitată într-un apartament vechi din Ploiești.

În dimineața aceea, totul a început ca de obicei. M-am dus în subsol să caut o sticlă de apă minerală, dar când am coborât treptele, am simțit o amețeală bruscă. Mâna mi-a alunecat de pe balustradă, iar corpul mi s-a prăbușit pe podeaua rece. Am încercat să mă ridic, dar o durere ascuțită mi-a străbătut șoldul. Am strigat după ajutor, dar pereții groși ai blocului au absorbit fiecare sunet. Telefonul îl lăsasem sus, pe masă. Am rămas acolo, în întuneric, cu doar o fereastră mică prin care pătrundea o rază slabă de lumină.

— Doamne, să nu mor aici, singur ca un câine, am murmurat printre dinți, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Gândurile mi-au fugit la Maria, la nepotul meu, Vlad, la toți anii în care am muncit ca să le fie bine. Și totuși, acum, când aveam cea mai mare nevoie de cineva, nu era nimeni lângă mine. Mi-am amintit de soția mea, Elena, și de cum obișnuiam să râdem împreună, să ne certăm pe lucruri mărunte. Ea mă făcea să simt că nu sunt singur pe lume. De când a murit, casa a devenit doar o carcasă goală.

Timpul trecea greu. Setea mă ardea, stomacul mi se strângea de foame, iar durerea din șold devenea insuportabilă. Am încercat să mă târăsc spre ușă, dar era încuiată pe dinafară. M-am gândit la toate momentele în care am ajutat vecinii, la toate discuțiile cu Adriana, femeia de la etajul doi, care mereu mă întreba dacă am nevoie de ceva. Era singura care mai părea să observe că exist.

În a treia zi, când speranța aproape mă părăsise, am auzit pași pe scări. O voce familiară, ușor răgușită, a strigat:

— Ilie, ești acasă? Nu te-am văzut la plimbare! Totul e în regulă?

Am încercat să răspund, dar vocea mi se stinsese. Am bătut cu palma în perete, cât am putut de tare. Am auzit cheia răsucindu-se în broască, apoi ușa s-a deschis cu un scârțâit. Adriana a intrat, cu ochii mari de spaimă.

— Doamne, Ilie! Ce s-a întâmplat?

A alergat spre mine, m-a ridicat cu greu și mi-a dat apă. Lacrimile îi curgeau pe obraji, iar mâinile îi tremurau. A sunat imediat la ambulanță, iar în timp ce așteptam, mi-a ținut mâna strâns, ca să nu mă pierd cu firea.

— De ce nu ai strigat mai tare? De ce nu ai sunat pe cineva?

— Nu am putut, Adriana… Am rămas blocat aici, fără telefon, fără nimic. Am crezut că nu mă va căuta nimeni.

— Cum să nu te caute? Eu te caut! Și Maria, și Vlad… Toți ținem la tine, chiar dacă nu o arătăm mereu.

Ambulanța a venit repede, iar medicii m-au dus la spital. În timp ce eram pe targă, am privit-o pe Adriana. Era obosită, dar zâmbea. Am simțit pentru prima dată după mult timp că nu sunt invizibil.

În zilele următoare, Maria și Vlad au venit la spital. Maria plângea, îmi cerea iertare că nu m-a sunat mai des, că nu a trecut pe la mine. Vlad, adolescentul rebel, m-a îmbrățișat stângaci, dar sincer. Am simțit că familia mea, deși departe, încă mă iubește.

Când m-am întors acasă, Adriana m-a așteptat cu o supă caldă și un zâmbet larg.

— Ilie, de azi înainte, nu mai ești singur. O să trec pe la tine în fiecare zi, să bem o cafea și să povestim.

Am râs, cu lacrimi în ochi. Poate că bătrânețea nu e doar despre pierderi, ci și despre redescoperirea oamenilor din jur. Poate că nu suntem niciodată cu adevărat singuri, dacă avem curajul să cerem ajutor sau să acceptăm grija altora.

Mă întreb acum, privind pe fereastră la copiii care se joacă în fața blocului: câți bătrâni ca mine trăiesc în tăcere, așteptând ca cineva să le bată la ușă? Oare cât de greu este să observăm lipsa cuiva și să facem un gest simplu, dar salvator? Voi când ați verificat ultima dată dacă vecinul vostru e bine?