Salariul nu e iubire: Povestea mea despre frică, control și curaj

— Unde ai cheltuit 50 de lei?
Vocea lui Sorin răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mă uit la el, cu mâinile tremurânde pe cănile de ceai, și încerc să-mi amintesc. Poate la pâine, poate la lapte pentru copii. Dar nu mai contează. Știu deja că orice răspuns va fi greșit.

— Nu știu exact, Sorin… Am luat ceva pentru copii, cred…

— Nu trebuie să crezi, trebuie să știi! Eu muncesc din greu, tu doar cheltui!

Mă simt mică, vinovată, ca un copil prins cu minciuna. Și totuși, eu sunt cea care aduce salariul acasă, eu sunt cea care stă la cozi, care se trezește la cinci dimineața să prind autobuzul spre fabrica de confecții. Dar banii nu sunt ai mei. N-au fost niciodată. De când m-am măritat cu Sorin, acum doisprezece ani, am predat fiecare leu pe care l-am câștigat. La început mi s-a părut normal — așa făcea și mama cu tata. Apoi am crezut că e un semn de iubire și încredere. Dar iubirea nu ar trebui să doară așa.

Sunt Lidia. Am 38 de ani și doi copii: Ana și Vlad. Locuim într-un apartament cu două camere dintr-un cartier vechi din Ploiești. Viața noastră pare obișnuită: muncă, școală, piață, facturi. Dar în fiecare zi trăiesc cu frica de a nu greși ceva, de a nu cheltui prea mult sau prea puțin, de a nu-l supăra pe Sorin.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am încercat să-i spun că mi-aș dori să păstrez și eu o parte din bani. Măcar pentru o carte sau o cafea cu o prietenă.

— Ce-ți trebuie ție bani? Ai tot ce-ți trebuie aici! Vrei să ascunzi ceva de mine? Să nu te prind că faci prostii!

M-am retras în baie și am plâns în tăcere. M-am privit în oglindă: ochii umflați, cearcăne adânci, părul prins la repezeală. Unde e fata veselă care visa să devină profesoară? Unde e femeia care râdea cu prietenele la terasă? Am dispărut încet-încet, sub povara grijilor și a controlului.

Mama m-a sunat într-o zi:
— Lidia, tu ești bine? Te aud mereu obosită…

— Sunt bine, mamă. Doar mult de lucru.

N-am avut curajul să-i spun adevărul. Nici surorii mele mai mici, Cristina, care mereu mă întreabă dacă nu vreau să ieșim la o cafea. Cum să-i spun că nu am nici măcar 10 lei pentru o cafea? Că trebuie să cer voie pentru orice?

Într-o zi de sâmbătă, Ana a venit la mine cu ochii mari:
— Mami, pot să merg la ziua Mariei? Trebuie să cumpărăm un cadou…

Am simțit un nod în gât. Știam că Sorin va spune că nu avem bani pentru prostii.

— O să vedem, iubita mea…

Când i-am spus lui Sorin despre petrecere, a ridicat din umeri:
— Să se ducă fără cadou! Ce, noi suntem mai fraieri?

Ana a plâns toată seara. Atunci am simțit pentru prima dată furie adevărată. Nu mai era vorba doar despre mine — era vorba despre copiii mei, despre felul în care îi învățam să accepte umilința ca pe ceva firesc.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile pe care le văd la piață sau la muncă — câte dintre ele trăiesc ca mine? Câte predau salariul „din iubire”, dar trăiesc cu frica de a cere bani pentru o pereche de ciorapi?

A doua zi am făcut ceva ce nu credeam că voi avea curaj vreodată: am păstrat 100 de lei din salariu fără să-i spun lui Sorin. Inima îmi bătea nebunește când am ascuns banii într-o cutie veche de pantofi.

Câteva zile am trăit cu spaima că va descoperi totul. Dar am simțit și o bucurie ciudată — pentru prima dată după mulți ani aveam ceva doar al meu.

La muncă, colega mea Mariana m-a întrebat:
— Lidia, tu niciodată nu vii cu noi la cafea după program! Hai măcar azi!

Am scos 10 lei din cutia mea secretă și am mers cu ele. Am râs, am povestit despre copii și despre viață. Pentru două ore am uitat de frică.

Când m-am întors acasă, Sorin era nervos:
— Unde ai fost? De ce ai întârziat?

— Am ieșit cu fetele de la muncă…

— Data viitoare să mă anunți! Nu-mi place să nu știu unde umbli!

Am simțit cum furia crește din nou în mine. Nu mai voiam să fiu controlată ca un copil.

În următoarele luni am început să păstrez mici sume din salariu. Am strâns destul cât să-i cumpăr Anei un cadou frumos pentru ziua ei și să merg cu Vlad la film. Fiecare gest mic era o victorie împotriva fricii.

Într-o seară l-am confruntat pe Sorin:
— Vreau să avem fiecare banii noștri. Să împărțim cheltuielile, dar vreau și eu libertatea mea!

A urlat la mine, a spart o farfurie. Copiii s-au speriat și s-au ascuns în cameră.

— Dacă nu-ți convine aici, pleacă!

Am stat toată noaptea pe gânduri. A doua zi mi-am făcut bagajul și am plecat la mama cu copiii. Nu aveam nimic — doar hainele noastre și banii strânși pe ascuns.

Mama m-a îmbrățișat fără să întrebe nimic. Cristina a venit imediat cu dulciuri pentru copii.

Au trecut șase luni de atunci. Încă mi-e frică uneori — frică de viitor, frică de judecata lumii. Dar acum pot decide singură ce fac cu banii mei. Pot cumpăra o carte sau o cafea fără să cer voie nimănui.

Multe nopți mă întreb: câte femei trăiesc încă în teroarea asta tăcută? Câte cred că salariul predat e dovadă de iubire? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne recâștigăm libertatea?