Prima cină cu soacra – O seară care mi-a spulberat visele

— Nu știu cum să spun asta mai delicat, dar la noi în familie nu se gătește cu atâta usturoi, a spus doamna Stanciu, ridicându-și sprâncenele subțiri și privindu-mă direct, de parcă eu aș fi fost responsabilă pentru sarmalele pe care mama le pusese pe masă.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și privirea mi se încețoșează. Mama, cu mâinile tremurânde, încerca să zâmbească, dar ochii îi trădau rușinea. Tata își dregea glasul, încercând să schimbe subiectul, dar doamna Stanciu nu s-a lăsat.

— La noi acasă, totul e mai rafinat. Nu-i așa, Vlad?

Vlad, logodnicul meu, s-a uitat în farfurie și a dat din cap, fără să spună nimic. În acel moment, am simțit că sunt prinsă între două lumi care nu se vor întâlni niciodată.

Am crescut într-un apartament mic din cartierul Militari, unde mama gătea cu dragoste și tata repara tot ce se strica. Sâmbetele erau pentru piață și duminicile pentru prăjituri făcute în cuptorul vechi. Familia lui Vlad era altfel: vila din Pipera, vacanțe la Viena și discuții despre artă la cină. Când m-a cerut de soție, am crezut că iubirea noastră va uni aceste două lumi. Dar acum, la masa asta lungă, cu fețe crispate și tăceri apăsătoare, nu mai eram sigură de nimic.

— Sarmalele sunt delicioase, mamă, am spus încercând să sparg gheața. Dar vocea mi-a tremurat și am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât.

— Mulțumesc, draga mea, a răspuns mama încet. Dar privirea ei era deja pierdută.

— Poate data viitoare încercăm ceva mai… internațional? a continuat doamna Stanciu, sorbind din vinul roșu scump pe care îl adusese ca să ne „civilizeze”.

Tata a strâns pumnii sub masă. Eu am simțit cum mă sufoc între dorința de a-mi apăra familia și frica de a nu-l pierde pe Vlad. El tăcea în continuare. Am vrut să-i strig: „Spune ceva! Apără-ne! Fii de partea mea!” Dar nu am avut curaj.

După cină, mama s-a retras în bucătărie să spele vasele. Am urmat-o și am găsit-o plângând în surdină.

— Mamă… îmi pare rău… Nu trebuia să fie așa.

— Nu-i nimic, Ana. Poate nu suntem destul de buni pentru ei…

Cuvintele ei m-au sfâșiat. Am ieșit pe balcon să iau aer. Vlad m-a urmat după câteva minute.

— Ana, nu fă o tragedie din asta. Mama e mai… directă uneori.

— Directă? A umilit-o pe mama! Tu chiar nu vezi?

— Hai să nu exagerăm. E doar o diferență de stiluri. O să se obișnuiască.

— Cine? Noi cu ei sau ei cu noi?

A ridicat din umeri și a privit spre luminile orașului.

— Ana, te iubesc. Nu contează ce cred părinții noștri.

Dar pentru mine conta. Cum puteam să construiesc o viață pe ruinele demnității părinților mei? Cum puteam să-l privesc pe Vlad la fel, știind că nu a avut curajul să mă apere?

Seara s-a terminat cu o liniște apăsătoare. Doamna Stanciu a plecat devreme, spunând că are „alte standarde”. Tata a rămas pe balcon până târziu, iar mama s-a închis în dormitor.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Vlad încerca să mă convingă că totul va fi bine dacă „nu băgăm în seamă”. Mama refuza să vorbească despre nuntă. Tata mă întreba dacă sunt sigură că vreau să intru într-o familie care ne privește de sus.

Am început să mă îndoiesc de tot ce credeam că știu despre dragoste și familie. M-am întrebat dacă nu cumva diferențele dintre noi sunt prea mari ca să fie depășite. Dacă iubirea e suficientă când familiile sunt în război.

Într-o seară, l-am întrebat pe Vlad:

— Dacă mama ta ar continua să o umilească pe mama mea, ai face ceva?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu vreau scandaluri. Poate ar trebui să ne vedem mai rar cu ai tăi…

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi.

Acum stau la fereastră și mă întreb: oare chiar putem construi un viitor când familiile noastre se urăsc? Sau dragostea noastră e doar o iluzie frumoasă care nu poate supraviețui realității? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?