Prietena mea cea mai bună s-a căsătorit cu fostul meu soț și m-a trădat când aveam cea mai mare nevoie de ea

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei mele mici din Drumul Taberei. Mâinile îmi erau reci, iar inima bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii. Irina stătea în fața mea, cu ochii în pământ, evitând să mă privească.

— Nu a fost intenția mea să te rănesc, Ana, a șoptit ea. Dar nu pot să-mi neg sentimentele. Sorin… Sorin m-a ajutat să mă regăsesc.

Am izbucnit în râs, un râs amar, care mi-a sfâșiat pieptul. — Să te regăsești? Cu bărbatul care m-a lăsat singură cu un copil? Cu omul care nu a știut niciodată să iubească decât pe el însuși?

Irina a ridicat privirea. În ochii ei am văzut lacrimi, dar și o hotărâre pe care nu i-o cunoșteam. — Ana, nu vreau să te pierd ca prietenă. Dar nu pot renunța la el.

Am simțit cum tot ce am construit împreună — nopțile în care ne-am povestit visele, zilele în care ne-am susținut una pe cealaltă — se prăbușește. Am rămas singură, cu ecoul cuvintelor ei răsunând în minte.

Totul a început cu trei ani în urmă, când Sorin a decis că nu mai vrea să fie tată și soț. A plecat fără prea multe explicații, lăsându-mă pe mine și pe Benjamin să ne descurcăm cum putem. Am plâns nopți întregi, dar Irina era acolo. Ea mă ținea de mână și îmi spunea că o să fie bine. Ea mă ajuta cu temele lui Benjamin când eu nu mai aveam putere nici să respir.

Nu am bănuit nicio clipă că între ei ar putea fi ceva. Poate am fost naivă sau poate am vrut să cred că lumea mea nu se poate destrăma mai tare decât deja era. Dar într-o zi, Benjamin a venit acasă tăcut, cu ochii roșii.

— Mama… l-am văzut pe tata cu Irina la mall. Se țineau de mână.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să găsesc o explicație rațională, dar adevărul era prea evident. Am sunat-o pe Irina în acea seară și am rugat-o să vină la mine. A venit, dar nu a putut nega nimic.

— Ana, nu am vrut să se întâmple așa. După divorțul tău, Sorin m-a căutat… eram singură, vulnerabilă… Nu știu cum am ajuns aici.

— Ai ajuns aici pentru că ai ales! i-am spus printre lacrimi.

Au urmat luni de tăcere între noi. Benjamin era tot mai retras, iar eu mă luptam cu facturile și cu singurătatea. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă am mâncat sau dacă am plâns iar toată noaptea. La serviciu, la contabilitate într-o firmă mică din Militari, abia reușeam să mă concentrez.

Într-o zi, când Benjamin a făcut febră mare și nu aveam cu cine să-l las ca să merg la farmacie, am sunat-o pe Irina. Era singura mea speranță.

— Nu pot veni acum, Ana. Sunt la munte cu Sorin… Sincer, cred că ar trebui să te descurci singură. Nu mai e treaba mea.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Irina nu mai era prietena mea. Era altcineva — o străină care îmi luase tot: bărbatul, sprijinul, liniștea.

Au trecut luni de atunci. Benjamin a început să meargă la terapie după ce a refuzat să-și mai vadă tatăl. Eu am început să scriu într-un jurnal ca să nu-mi pierd mințile. Mama a venit să stea cu noi câteva luni ca să mă ajute cu cheltuielile și cu gătitul.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Sorin a venit la ușa mea. Avea ochii obosiți și părea mai bătrân decât îl știam.

— Ana… Benjamin nu vrea să mă vadă. Poți să-l convingi tu?

— Nu e treaba mea, Sorin. Ai ales drumul tău. Acum trebuie să-ți asumi consecințele.

A plecat fără un cuvânt. M-am simțit puternică pentru prima dată după mult timp.

Irina nu m-a mai căutat niciodată. Din când în când o văd pe Facebook postând poze din vacanțe sau de la petreceri cu Sorin. Mă doare încă, dar durerea s-a transformat într-o cicatrice care mă face mai atentă la oamenii din jurul meu.

Uneori mă întreb dacă prietenia adevărată există sau dacă totul e doar o iluzie frumoasă care se destramă la prima încercare grea. Oare cât valorează o prietenie dacă dispare atunci când ai cea mai mare nevoie de ea? Voi ce credeți: merită să ierți o astfel de trădare sau e mai bine să mergi mai departe fără regrete?