Pierdut între tăceri: Povestea unei absențe

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc cu tăcerile tale! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își trăgea geaca de pe cuier.

— Mă duc să mă plimb, a răspuns scurt, fără să mă privească. Ușa s-a trântit în urma lui cu un zgomot sec, ca o palmă peste liniștea casei noastre. Era a mia oară când ieșea așa, după o ceartă banală despre bani, despre mama lui care se băga peste tot, despre faptul că nu ne mai găseam locul unul lângă altul. Dar de data asta… de data asta nu s-a mai întors.

Am stat pe canapea ore întregi, cu telefonul în mână, privind la ecranul gol. Am trimis mesaje: „Unde ești?”, „Te rog, răspunde-mi”, „Vlad, vino acasă”. Niciun răspuns. Am sunat la prieteni, la fratele lui Sorin, la colega lui de la muncă, Irina. Nimeni nu știa nimic. În dulap lipseau două cămăși și câteva tricouri. Portofelul lui nu era la locul obișnuit. Am simțit cum mi se strânge inima de panică și furie.

A doua zi dimineață, patul era tot gol. M-am dus la poliție după trei zile, rușinată și speriată. Ofițerul m-a privit cu milă: „Poate are nevoie de timp. Se mai întâmplă.” Dar eu știam că nu era doar o criză de moment. Vlad plecase cu adevărat.

S-au scurs săptămâni în care am trăit ca un automat. Mergeam la serviciu, răspundeam absentă la întrebările colegilor, evitam privirile vecinilor. Mama mă suna zilnic: „Poate s-a întâmplat ceva rău… poate are pe altcineva…” Nu voiam să cred nimic din toate astea. Îmi repetam că Vlad va apărea într-o zi la ușă, cu ochii lui obosiți și vocea lui calmă: „Am avut nevoie să fiu singur.”

Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. Prietenele mă invitau la cafea, încercau să mă scoată din casă. Uneori acceptam, alteori nu aveam putere nici să mă ridic din pat. Într-o seară, am găsit sub pernă o fotografie veche cu noi doi la mare, râzând fericiți. Am izbucnit în plâns și am aruncat poza pe jos.

După aproape un an de absență și tăcere, într-o zi ploioasă de aprilie, am găsit în cutia poștală o carte poștală din Grecia. Pe spate scria doar atât: „Sper că ești fericită. Vlad.” Atât. Fără explicații, fără scuze, fără promisiuni.

Am simțit cum mă prăbușesc pe scări cu cartea poștală în mână. Am citit-o de zeci de ori în acea zi. Am analizat fiecare literă, fiecare spațiu dintre cuvinte. Ce voia să spună? Că nu se va mai întoarce niciodată? Că eu sunt vinovată pentru plecarea lui? Că el și-a găsit liniștea departe de mine?

În acea noapte am visat că Vlad se întoarce acasă. Intră pe ușă cu pași grei și mă privește lung:

— De ce nu m-ai lăsat să plec mai devreme? De ce ne-am mințit atâta timp?

M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva cu viața mea. Am început să merg la terapie. Prima ședință a fost un chin — nu puteam rosti niciun cuvânt fără să izbucnesc în lacrimi.

— Ce simți față de Vlad? m-a întrebat psiholoaga, doamna Ruxandra.

— Furie… și dor… și vinovăție… și ură pentru mine însămi că nu am știut să-l țin lângă mine.

— Poate că nu era despre tine. Poate că el nu știa să rămână lângă nimeni.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să-mi aduc aminte de toate momentele când Vlad se retrăgea în sinea lui, când refuza să vorbească despre problemele noastre, când prefera să tacă decât să lupte pentru noi.

Într-o duminică am mers la părinții mei la țară. Tata m-a privit lung:

— Fata tatii, oamenii nu dispar așa pur și simplu dacă sunt fericiți acasă. Poate că fiecare dintre voi a greșit undeva…

Am simțit cum mă apasă vinovăția ca o piatră pe piept. Mi-am adus aminte cum îl cicăleam pe Vlad pentru orice: pentru că nu câștiga destui bani, pentru că nu era destul de atent cu mine, pentru că nu voia copii încă… Poate că l-am împins eu spre plecare?

Seara am primit un mesaj de la Irina: „Am auzit că Vlad e bine. L-a văzut cineva în Salonic.” Am simțit un val de ușurare amestecat cu furie. Cum putea să fie bine când eu mă destrămam aici?

Au trecut luni până când am reușit să accept că Vlad nu se va mai întoarce niciodată. Am început să ies din nou cu prietenele mele, să merg la teatru, să citesc cărți pe care le abandonasem demult. Am redecorat apartamentul — am aruncat hainele lui rămase, am schimbat perdelele, am cumpărat flori proaspete.

Într-o zi, privind pe geam la ploaia care bătea în sticlă, mi-am dat seama că nu mai așteptam pașii lui Vlad pe hol. Nu mai tresăream la fiecare sunet de telefon.

Dar uneori mă întreb: dacă aș fi fost altfel? Dacă aș fi știut să-l ascult mai mult? Dacă n-aș fi țipat atunci?

Poate că fiecare poveste de iubire are un punct fără întoarcere — iar noi l-am trecut fără să știm.

Oare câți dintre noi trăim lângă cineva care a plecat deja cu sufletul? Și câți avem curajul să recunoaștem adevărul înainte să fie prea târziu?